nicăieri nu miroase toamna ca aici, acasă.
nicăieri nu se aude toamna ca aici.
nicăieri nu se aude toamna ca aici.
e ceaţă şi soare, miros de fum, de foc, de frunze,
e foşnet si lumină caldă
e foşnet si lumină caldă
iar peste tot maro, roşcat, nervuri, seminţe, vânt, cer gol, galben, aur, abur,
amestecate
amestecate
cu aerul dezgolit, toate se aud cu ecou, toate vibrează pe alte tonuri, mai clare, le auzi separat, nu ca în învălmăşeala euforiei de primăvară.
toamna e linistita, natura e minimalista, iti auzi respiratia, gandurile, inima
toamna e linistita, natura e minimalista, iti auzi respiratia, gandurile, inima
azi am fost din nou copil, ca o terapie.
am adunat nuci şi struguri, ne-am pus scaieţi in piept, am strigat oile, am cântat din frunze de salcâm
ne-am întrecut cu ziua, am fost biruitori prin joaca noastră şi aerul de prietenie ne-a învelit ca o patura moale, de lana
spre seară eram cu o toamnă în plus, cu o bucurie naivă în plus
azi am foşnăit, am chiuit, am cântat, am respirat
într-un calendar din tinereţea noastră
cu copiii sănătoşi, cu fructe, cu soare şi-o dungă oranj la apus
cu mii si mii de motive de recunostinta
cu mii si mii de motive de recunostinta
toamna de acasă e sfântă, aşa miroase, a uscat, a uliţă, a tămâie, a pârguit, a tihnă.