Îmi plac concertele lui Tudor Gheorghe și titlurile concertelor mereu inspirate. Acum vine cu Nu se poate cu de toate. Dacă ar fi văzut `mnealui mașina noastră gata de decolare din fața blocului, hhmmm, s-ar fi mirat că se poate chiar cu de toate, poți burduși o mașină încât să încapă o casă întreagă acolo, casă pe roți, melcul plecat spre Perugia.
Eliza și-a luat rămas bun din balcon, lăcrimând ușurel: paaa, taataaa, paaa, cărțile mele, și bicicleta mea! și creioanele mele!, completată de mine în gând: paaa, mașină ticsită cu lucrurile noastre, cărți, hărți, acte, jucării, haine, zeci de haine, ale lui, ale mele, ale lor, groase, subțiri, papuci de tot felul, ba și cizmulițele de ploaie, acolo plouă toamna, umbrela, căruțul lui Andrei, și asta nu e tot...cadouri, laptopul, imprimanta, dvd-playerul pentru desenele animate de dimineata, scaunele de mașină ale copiilor, pachete cu pampersi, servetele, sampoanele lor, medicamente într-un colț, ceiurile în altul, pe altundeva olița, lada frigorifică, căsuța de jucărie, iar deasupra o mare antenă tv, OZN-ul Elizei, să vadă unchiul Adi meciurile românești, și a încăput și ce era foarte important, pachetele cu cărți pentru bibliotecă (cărți despre care voi scrie cât de curând). Printre toate, pijamale, cretă colorată, capuccino pentru Diana, condimente pentru Simona, căluții Elizei, orga sa-i cantam unchiului Radu Twinkle, twinkle, și încă și încă, destulele, multele...
Ne-am luat cam de toate, să le avem acolo pentru început, apoi mai vedem. N-am luat pachetele de la țară cu pătrunjel, roșii la sare, și-o găină, sau ardeii iuți puși de bunelul, varza murată sau pungile cu floare de tei, că n-au încăput, lăsând mamele c-un oftat într-un colț de năframă că le pleacă copiii în lume, bezmetici, plecați fără minte în străinătate, în loc să rămână cuminți în țara loc, în câmpul muncii de-aici, nu să caute cai verzi pe pereți.
Le-am pupat, dar nu le-am luat nici murăturile și nici sfaturile, am decis să le lăsăm aici. Să ne aștepte.
Și-avanti!
Ne vedem vineri la Roma, cara mia, mi-ai spus, să faci tu asigurările și să duci apometrele, să fii la timp la aeroport și neapărat să pui fata la geam, să vadă norii, să privească cum se vede pământul de-acolo de sus, ea știe oricum de pe GoogleEarth! Să veniți!
Abia aștept, să trăiesc ceva nou, vreau să fac multe, am zeci de idei, pe lângă voluntariatul făcut din toată inima, să organizăm o creșă, să facem o expoziție, o revistă, să scriu o carte cu povești, să vizitez Italia, asta după ce-mi găsesc ceva de lucru. Vreau să fac cursuri de grădinărit, de amenajări ale grădinilor, de gătit, de design interior, de fotografiat, sau orice alt curs care să-mi aducă bani.
Mă văd vorbind pe străzile Perugiei, cu mâinile-n aer, sufletul meu mediteranean țâșnind în sfârșit, ca un vezuviu, să mă plimb, cu ei lângă mine, să le arăt unele și altele, să ne găsim un loc al regăsirii noastre.
Ești visătoare, mi-ai spus, sunt, sunt cea mai mare visătoare, dar dacă nu încerc, de unde voi ști că visul nu poate deveni real, dă-mi șansa asta, Tomo ce ești!
Frații mei iubesc copiii, și-și așteaptă nepoții, să-i văd eu după câteva zile cu ei pe unde-și scot cămașa și cum își pun dopuri în urechi. Ha! dar va fi bine, voi găti pentru ei, ca să ne vedem seara la o masă mare, cu toții, împreună, să vorbim, să ne-amintim de-ale noastre.
Să ieșim să mâncăm înghețată, să mergem cu barca pe Trasimeno, și-o fugă la mare, să mâncăm ciocolată la Festivalul ciocolatei, să dansăm tarantele la o sagră-a ciupercilor, să mă ducă să văd toamna-n Toscana, să trăim tot ce-i frumos.
Simt că e un nou început. Vineri plecăm și noi. Și de nu vom rămâne acolo, măcar știu c-am încercat. Nu-mi pare rău de nimic din ce las aici, știu că tot așa le voi regăsi, nimic nu se schimbă.
Vreau să iau cu mine prietenia frumoasă pe care o am cu unii oameni de suflet, dragi mie, și ei se știu deja și mă susțin.
Vă voi trimite vederi din Toscana!
