The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

vineri, 9 noiembrie 2012

azi. noi două. fetele

Îi plac orele noastre, când fugim de Andrei, complicitate hlizită în căpușorul ei bucuros, orele noastre furate, savurate ca înainte când ne țopăiam și ne alintam, timp de huzur, neîmpărțit, când mama o ține de mână prin parc și vorbește cu ea despre nori, despre cum se fac clătitele, despre colegii ei de la grădiniță și despre melci...mama îi cumpără pastilină cu stlipici, sau o carte nouă, mama inventează jocuri pe loc și are părul lung, ca zânele...
 
Mama ei merge elegant, cum adică? adică așa...liniștit...și ea mă imită dând cu ghetele-n frunze, mama se miră de unele și de altele (anume) ca să se mire și fata cea mică, uite câte ciuperci maaari aici, și cum merge băbuța aceea în baston, e bătrână, și câte ciori în copacii ăia.
 
Mama ei e cuminte, adică vorbește frumos cu oamenii, sare șotronul repede, și-și cumpără covrigi mari cu mac. O duce la muzeu și la biblioteca din parc.
 


 Iar ea, Eliza, e completarea mamei, merge și ea elegant, este și ea cuminte, le-a spus doamnelor din autobuz că a văzut azi un ou mare de struț și-o familie de bursuci, a ascultat muzică la bibliotecă lungită pe lângă rafturile de cărți, a văzut ouă albastre de sturz, ba și fluturi cu aripi mari, fluturii păun.

Azi ne-am plimbat, umbra ei peste umbra mea, umbra mea peste umbra ei, apoi i-a cântat unui melc jumătate de parc să se ducă la baltăăă, dar melcul n-a ieșit din căsuță, melc somnoros!


A fugărit un motan negru printre copaci, și-a făcut aripi din frunze, ca un înger cu frunze sub glugă, a fost mierlă sau privighetoare, după cum tocmai aflase, a mâncat biscuiți și s-a uitat în cărțile mele, cu povești prea lungi.
 

În complicitatea asta dulce jmecherească să fim și peste mulți, mulți alți ani, draga mea!
Să ne plimbăm și atunci elegant printre frunze!

joi, 8 noiembrie 2012

miercuri, 7 noiembrie 2012

Mai sunt frumuseți

peste tot.
Apropie-te, privește-le, trăiește-le!
 
 Horaița. Valea Almașului. Soare dulce luminând râul. Drum de basm. Troițe pe sub stejarii bătrâni. Cai albi și mirați. Pădure și toamnă.
 
 
Mănăstire cu amvon sprijinit de 2 îngeri.

La intrare, povețe pe zid. Înăuntru povețe din ochi de heruvimi. De pus în suflet.

 
Zidurile exterioare sunt din lemn, nu din piatră. Fag ușor, lăcuit de atâtea ori, și plouat de-atâtea ori în fiecare anotimp. Sculptat cu ferestrele spre livadă. Ca un pavilion japonez de liniște la amiază.
  
Un măr roșu rămas agățat de o creangă. Clopot pentru-a chema îngerii la ospăț.
Și pe noi, trecătorii.

Mai sunt frumuseți!

duminică, 4 noiembrie 2012

toamna ei

 Eliza a luat șapte buline roșii în două săptămâni. Le-am întrebat pe educatoare pentru ce și cum și    
 mi-au zis că a răspuns la lecțiile despre toamnă.
Că am învățat-o multe.

 Nu am învățat-o niciodată metodic, nu are lecții gata pregătite, nici răspunsuri de dat pe loc, imediat.
 
Toamna a învățat-o de toate. Noi doar am dus-o să se-ntâlnească cu natura. Și-acolo, între ele, s-a întâmplat marea descoperire. Acea magie a copilăriei.
 
Din joacă, din fugă, din mirare, din pipăit, gustat, cântărit, foșnăit, zumzăit, amestecate, în miros de uscat, scuturat, colorat, zburătăcit pe sub copaci sau pe dealuri.
 
De 5 toamne încoace, Eliza se joacă. Asta e învățătura ei. Că mușchiul e verde, verde, și frunzele cad, păsările pleacă, norii au forme de aripi de îngeri sau de marea noastră din vară. 


Că stejarii fac ghinde. Ghindele au căciulițe, iar veverițele mănâncă ghinde. Ciocănitorile ciocănesc în copaci după viermi, castanele au o căsuță țepoasă, parcă-s niște arici de copaci; toamna plouă, ziua e mai scurtă, copacii sunt roșii sau galbeni, uneori se amestecă și sunt portocalii. Dacă strigi în pădure îți răspunde o fetiță ecou. Furnicile mănâncă frunzele și fac găuri în ele prin care te poți uita la cer.


  Din mai multe frunze răsfirate îți faci evantai, soarele nu mai e așa de mare, uneori bate vântul și trebuie să porți căciulițele alea împletite de mama. Frunzele fac o păturică pe jos ca să le fie cald rădăcinilor, iar sus la munte urșii se duc să hiberneze și să viseze ceva frumos.
Toamna miroase altfel decât primăvara, toamna e galbenă și ghetuțele fac foș, foș când mergi peste frunze.
 

 Despre fiecare anotimp știe multe. Pentru că l-a trăit, l-a atins, l-a strigat, alintat, interiorizat.  


 Draga mea, așa-i, norii aceștia parcă sunt o aripă de înger peste pământ!
Să-i acopere pe toți, pe toți!

vineri, 2 noiembrie 2012