Să le dăm copiilor şi perle pe lângă micul dejun

Mi-a plăcut mult articolul de la Washington Post care a cîştigat Premiul Pulitzer, Pearls Before Breakfast. O poveste sensibilă despre frumuseţea din jur, despre graba noastră cea de toate zilele şi despre priorităţile greşite din viaţa noastră.

Un experiment sociologic a arătat că oamenii nu mai au timp să asculte muzica din lume. Joshua Bell, un mare vilonist, a cântat aproape o oră la un metrou din Washington. Muzică minunantă pentru care oamenii plătesc de altfel bilete de sute de dolari ca s-o asculte în sălile de concerte.

Ce s-a întâmplat atunci? Din aproape 2000 de persoane grăbite doar 7 s-au oprit să-l asculte. Doar 7. Ceilalţi îşi verificau emailurile, vorbeau la telefon, îşi priveau ceasurile, alergau spre scările rulante.

M-au impresionat copilaşii care treceau în acea dimineaţă de iarnă pe acolo. Ei şi-au întors ochii după tânărul violonist, l-au căutat cu privirea, s-au oprit, au fost vrăjiţi de muzică, şi ar fi vrut să stea să-l asculte. Au fost traşi de mâinile adulte ale părinţilor şi

duşi mai departe.

Oare dacă am sta din graba noastră câteva minute să ascultăm muzica alături de copiii noştri? Asta ar fi o mare lecţie pe care am putea să le-o predăm.

Câtă frumuseţe este în jur, de ce n-o vedem?

De ce nu ne oprim s-o vedem?

Un poet american, Billy Collins, spunea că toţi copiii se nasc cu o simţire a poeziei datorită bătăilor inimii mamei care sună ca nişte versuri cât timp stau în pântece, apoi viaţa sugrumă poezia şi muzica din ei.

Zilele trecute, plimbându-ne prin centrul vechi din Bucureşti, am fost încântate să dăm peste un saxofonist care cânta minunat.

Oamenii treceau pe lângă el, grăbiţi să ajungă poate la întâlnirile cu prietenii pe terasele zgomotoase din capitală. În trei sferturi de oră s-au oprit şi l-au ascultat 4 oameni. O fată ciudată, cu un turban roşu pe cap care le legăna pe ritmul muzicii, doi îndrăgostiţi care se sărutau fără reţineri şi Eliza.

L-am ascultat câteva secunde, i-am pus nişte bani în cutie şi am vrut să plec după un timp. Eliza n-a vrut. S-a aşezat direct pe podul din lemn, încălzit de soare şi l-a ascultat mai departe pe tânărul muzicant.

Poate că ea mi-a dat o lecţie de viaţă. De ce nu? Unde mă duceam de fapt? M-am aşezat lângă ea şi l-am ascultat câteva minute bune. Soarele parcă se topea în alama aurie şi vedeam notele ieşind şi zburând spre cer.

Poate el ne-a dat o lecţie de viaţă când ne-a zâmbit larg.

Dostoievski, naivul, spunea că frumuseţea va salva lumea. De ce oare nu ne lăsăm mântuiţi prin frumuseţe? Căutăm alte salvări jalnice.

Doar îndrăgostiţii, nebunii şi copiii se vor lăsa mângâiaţi de frumuseţea lumii noastre?