doar o frântură

Despre Andrei m-am apucat să scriu într-un album albastru, aș fi vrut să-l găsească peste ani și ani, ca-n filme, undeva într-o ladă din pod, și să se trântească pe pat să-l citească, imaginându-și un timp cu el mic și sora lui mică, deslușind dincolo de cuvintele mele, dragostea mea...dar nu m-am ținut de cuvânt (album), și-mi pare rău, au rămas doar primele luni, primele 3, cu brățările noastre din spital lipte pe cartonul de început, și câteva pagini: cum dormea într-un coșuleț și mirosea a cozonac, cum gângurea la sân ca un măgăruș iho, iho, iar Eliza râdea de el, că era gras de-i spuneam Akebono, că i-am împletit, împletucit o vestă albastră, că l-am botezat pe 8 septembrie, de Sf. Maria, și preotul era deja aghezmuit și pus pe șotii, că a râs cu glas tare la 3 luni...și alte micimicuțe respirații de bebeluș învârtecuș în inima mea bucuroasă că are un fiu.

Acuși are 11 luni, 11, cifră dreaptă, verticală, de ridicat în două piciorușe, hopa sus, iar mama și tata stau cu mâinile întinse cerc împrejurul lui, hai la tata! îi spun, hai, curaj, unu-doi! să meargă singur, protejat într-un perimetru de dragoste. Și el stă în mijlocul camerei, cu degețelele răsfirate în covorul lățos, cu mâinile înainte gângurind a încredere: ai-a-teatea!

Andrei e dulcemămos până la plâns de sare cămeșa de pe dânsul ca o fată mare când nu mă vede, alăptat-atașat-alintat, nu că așa este trendul, ci că așa ne e firea, natura, inimile noastre la unison, de dulce mângâiere, eu îl alint pe el, și el pe mine, șirag rotund de vorbulițe gângurițe.

Le știe pe toate și se pare că s-a prins cum se învârte lumea din jurul lui, lumea celor mari, lumea Elizei în care nu prea are voie, de-am ajuns să-l numim nu Andrei, ci NUNUNU!, adică, nu, nu ai voie acolo, la jucăriile ei, nu, nu la masa ei de joacă, haide în altă parte!

Andrei e blând și cuminte spre plângăcios, are încă teama că mă va pierde și va rămâne singur pe lume în caz de plec undeva, iar când mă întorc oftează, ca babele care-și văd acasă copiii rătaciți prin lume. Vorbește câteva cuvințele, știu ce vrea, îl citesc ca pe-o scrisoare dragă. Merge ținut de-o mânuță, repederepede, trage de toate, apasă butoane, înșiră, desface, învârte, răsucește, sucește, scoate, cotrobăie, oftând în legea lui ca un moșneag, dar cu ochii lucind că a știut cum se scotocește. Bucățică de mogâldeață, de mi-e drag și mă întreb uitându-mă cum se joacă, dacă oare am mai trecut prin asta, și când? e un timp așadedemult în care Eliza a fost și ea mică.

 E frumoasă copilăria lor, ca un film de păstrat sub retină, în vividcolours, vâj și vâj, hi-hi-hi și ha-ha-ha, zilele lor, alergătură și joacă, gălăgie, răs și plâns, agățați de noi
și noi, ăștia mari, agățați de ei, că altfel nu am putea.

Aș scrie ore întregi despre Andrei, cel micuț, cel care învață să crească mare, cel care nu are timp, e ocupat și fascinat de mirajul, magia lumii. Peste ani, ne vom uita la filmele lor adunate pe mii de mega, de avi-uri alb-negru, role de film, role de timp rulat ca un covor, ca un sul de mătase, ca o scrisoare-ntr-o sticlă.

Ce vom simți? vom fi ca în filme, dând peste pozele lor undeva într-o ladă din pod, și ne vom trânti pe un pat să le privim, imaginându-ne un timp cu el mic și sora lui mică, deslușind dincolo de cuvintele mele, dragostea mea, dragostea ta, dragostea lor...?