Am o pace

cât o mare!

noi, simpli, aici, cu ale noastre de toate

seri cu nasurile sub pătură, noifetele, la Mezzo, la Spărgătorul de nuci, vrei şi tu un soldăţel care să te ducă într-o caleaşcă, şi să dansaţi, apoi adormi obosită, păr transpirat şi pijama alb-albastră

dimineţi prin bucătărie, să facem omletă şi biscuiţi pentru Andrei, cu Andrei Bocănilă cu lingura-n masă, iar tu joacă din aluat, făină pe sus, pe jos, în stânga, în dreapta, hi, hi, şi iepuraşul nostru cu ochi din piper şi gură din chimen, făr-o ureche

duminică la biserică, a tatălui, cea cu doamnedoamne în curcubeu şi cu braţele întinse spre tine, şi cântece, am o pace cât o mare, apoi oameni care îşi strâng mâinile, afară soare puţin şi covrig

ieşiri cu maşina prin zăpezi, îngheţate, topite, totuna, cu şoferi nesimţiţi, oare cum să-mi învăţ băiatul, să fie un nepăsător sau un om cu inimă bună? 
să fie moderat! 
mi-ai răspuns

desene pliate, aici şi acolo, ca o amprentă, la fel cum sunt şi firile noastre, asemănătoare

unde e acel moderat, între bunătate şi nesimţire, până unde iubitor de oameni, până unde nepăsător şi doarpentrutine...?

Andrei ruşinos când alţii vorbesc cu el, ascunzându-se în mine, la piept, îmbujorându-se

şi tu pe bancheta din spate: eu vreau ca Andrei să fie modeiat, să nu vorbească nici tare, nici încet, uite-aşa: ta-ta-ta!

Mă cheamă Nei

Printre pauze de suflat nasul, Eliza îmi cântă cântece de la grădiniţă.

 Unul cu familia: Ăsta e tata, bun şi serios/ Asta e mama, exemplu frumos...

Face balet prin casă, vrea să-l scrie pe E şi pe T, desenează în paint, şi seara ne inventează, citind molcom dintr-o agendă, poveşti cu motănelul Movişor, care se spală pe dinţi.

Toate poveştile ei au formule de început şi de încheiere, şi nu putem pleca de lângă povestitor până nu spune: şi au trăit fericiţi...şi celelalte...

Andrei râde cu glas tare, e vesel. Toată ziua gângureşte după noi.

Când mă vede îmi zice Nei, când nu mă mai vede, tot Nei, Nei mă strigă.

Îi spun Plescăilă, îşi plescăie degetele să-mi arate că îi e foame. Şi îi este mereu foame...

Şi ei cresc...şi noi mai albim c-un fir, două, pe văzute în oglindă seara, şi mergem alergat după ei, în timp ce ea pedalează în faţa noastră, şi el priveşte lumea din căruţ.

Ea îl iubeşte şi-l mângâie apăsat, prea apăsat, pe cap, pe mâini.

El o ascultă şi-o urmăreşte peste tot, simte când vine acasă şi-i râde.

E octombrie frumos, vrem să ieşim după frunze, după nuci, după soare pieziş!
Să dăm cu băţu-n baltă, la propriu, că prea am fost studioşi în ale grădiniţei şi în ale gospodăriei.