Raport. La sfârșit și început de drum.

Despre Eliza

E răcită de la o înghețată, nu de oricare, musai de vanilie, cumpărată vineri în parc, de parcă nu mai mâncase înghețată o viață, acum, na, poftim, poftă bună la roșu-n gât, cu tuse și indispoziții, numai bune de adăugat la programul nostru zilnic, la căruța deja încărcată, plină acum și cu febră și muci și mai ales tuse, cum îi stă bine unui om gospodar.

În rest, dacă nu e bolnavă e un deliciu pentru fratele ei mai mic, e lumea lui, model de urmat în orice, mai ales la țipat, fac vocalize de tot felul și măscării, de nu mai știi cine pe cine întrece.

Îi arată lumea. Interogativ. Exclamativ. Mă imită pe mine și spune de 2 ori neapărat. Uite, Andrei, cățelul? Cățelul!

Vezi? Copacul? Daaa, copacul!

Visează, o simt noaptea cum se ceartă prin somn, se foiește, acum și cu febra sub pernă. Vrea să stea mereu lângă mine, mai ales la bucătărie, se cocoață pe-un scaun și mă întreabă: pot să te-ajut cu ceva? și-apoi mă ajută. Îi dau treburi ușoare, de făcut clătite, de întins dulceața pe ele, de dus hainele spălate pe pat. E încântată, se dă rotundă în fața lui Andrei, că ea e mai mare, adică cea mare.

Mi-a zis odată serioasă: mamaaa, dacă ești supărată, îmi spui mie ce ai, da? Am râs pe sub buze, i-am promis c-o să-i spun, draga mea, ești omul meu de încredere!

Despre Andrei

Are 6 dinți, ieșiți cu greu, de parcă de când îl avem numai asta știe să facă: dinți. Mă alintă, el pe mine, mă mângâie pe față cu drag, mă trage de păr, mă caută de dinți ca o mamă de dar. Acumulează în fecare zi. De toate. Vrea să stea numai în picioare, e o mare ofensă să-l mai pui culcat sau în fund, vrea să meargă, să dea cu piciorul în minge, să urce pe biciclete, trotinete, tractoare, să se dea în leagăn, să fugărească pisicile din fața blocului. Parcă știe cum să epuizeze și să seducă o femeie, echilibrul perfect, n-am cum să-i rezist.

Despre Lucian

A trebuit sa cumpere un calculator nou, cel vechi a crapat pur si simplu. Cand e sa se strice ceva prin casa, se strica in lant, in serie, asta ar trebui sa fie o lege-a lui Murphy, noi am testat-o, de parc-ar fi trecut tornada defectiunilor pe aici, becuri, telefoane, cani, de toate. Si-a luat un hard nou, si-a pus windows 7 si screensaver cu Japanesse art, e multumit.

Desi in adancul adancului e destul de stresat, ca si mine, de ce viitor o s-avem, cum o sa ne fie, pe unde vom ajunge, poate plecam din tara. Cand plecam, cum plecam.

Despre mine

Exact acum un an mă internam în spital, iar dr. Gunea a scris un articol despre operația de colecistită pancreatită la o gravidă în luna a șasea, adică eu.

Atunci, în acele zile, am întâlnit oameni buni. Anestezistul meu, câteva asistente, câțiva prieteni. După 10 zile de re-animare m-am întors acasă schimbată. Mai cu poftă de viață, foame de viață.

Nicio carte de selfdevelopment, nicio teorie fizică, metafizică nu te învață ce-i viața mai mult decât apropierea de boală și de moarte. Aia e lecția ideală a unui profesor ideal. Și are loc o schimbare. De parcă ai fi fost pe drumul Damascului, te transformi în alt om.

Acum sunt bine, mă sperie boala și știu că doar regimul mă ajută, dacă nu-l respect, îmi e rău, un rău urât. Pe lângă regim, mă ajută tot ce-i frumos, ieșirile noastre, momentele noastre împreună, ăstea-s placebo meu, vindecarea mea.

Vreau un Paște liniștit. Vom sta cu copiii acasă, vreau ceva simplu și în meniu și în trăiri. Nu mai am aparat foto, parca imi lipseste ceva, niste maini secrete pe care le aveam si nu le mai am, dar e o lectie, de invatat sa traiesc fara obiecte, fara a depinde de ele.

Aș vrea o pauză.

Avem de plănuit, de mutat sau de stat, de hotărât cum și unde să mergem, pe care drum, și care-i mai de folos pentru noi, pentru copii. O să fac o pauză și de blog, blogul meu, peretele meu de scris, mâzgălit, pus pozele de peste zi. Ierbarul meu de plante culese pe drum, amintirile noastre ca familie.

Acum ceva timp nu-i mai vedeam rostul, mi se părea totul o zădărnicie, dar am mai scris. Și mă mir uneori dimineața când văd deja vreo 50 de accesări de pagină. Cine intră? Cine mă citește? De ce? Nu am sfaturi, nu  e un blog de parenting, nu fac reclame, recomandări, nu am lepșe, nu am premii așa cum îi stă bine unui blogger adevărat, și totuși unii vin să-mi citească amintirile. Ce se așteaptă să găsească? Când e atât de banal, de intim, de familie normală în stări și trăiri, fără nimic spectaculos, cu fraze cuminți, repetitive, alambicate, cu sau fără diacritice, cu sau fără importanță pentru alții, ușurele, ca niște compuneri de copii slabi, despre cum și-au petrecut ei zilele, vacanțele.

Așa l-am și vrut. Simplu, neîncărcat, ca o relaxare, doar ca să nu uităm unele și altele. Și așa am cunoscut prieteni fumoși, dragi, de suflet: Alina, Aurelia, Adra, Mari, Carmen și mulți alții. A fost o experienta de prietenie!

Dar am nevoie de timp. Suntem într-o mutare a vieții. Într-o schimbare, e important acum ce alegem. Cum alegem.

Voi mai scrie. Cand voi putea. Pentru ei.

acolo va fi primavară

Zilele trec şi copiii cresc.

De la sine, ca în poveste. 

Elizei îi place că în casa ei trăiesc o mamică, un tătic şi un frăţior.

E magic, zefiric, de cuvinte suflate prin camere ca nişte baloane colorate, inventate, trimise spre noi. Nu am timp să le prind, să le notez, poate a doua zi le şi uit.

Andrei se ridică în picioare singur, vede lumea mai de sus şi-i place, ea îl strigă peste tot, îl cheamă la ea, şi-l pupă pe frunte.

Cresc ca într-un basm.

Vreau să cred că uneori e o poveste să creşti copii, n-aş avea cum altfel. Ca o legănare, o melodie, un lullaby.

Nu aduc licurici, stele verzi şi nori pe pereţii camerei lor, dar cumva, din nu ştiu ce abracadabră, ajung să fiu puternică, să fiu acolo pentru ei, în spatele lor, să-i ajut. E o putere magică, şi toate elementele fanastice se cuibăresc în braţele mele, fermecatele, care-i mângâie, îi spală, îi face să crească.

 Şi dacă nu e o putere de basm în ochii şi inima unei mame, atunci de unde vine? Caldă, uriaşă, peste mine, vai mie, atât de obosită uneori, atât de nervoasă, de iritată, de frustrată şi neajutorată uneori. Cum de reuşesc să fiu mai presus de toate lumeştile nelinişti?

E un secret ascuns într-o cămară genetică, iar atunci sând devii mamă se sparge zăvorul ştiutelor şi neştiutelor? E ca un cod pe care-l ştii doar tu, neînţeles şi neimportant pentru ceilalţi? E ca o carte cu semne pe care ştii să le citeşti şi-o iei cu tine mereu, cu toate puterile magice de care ai nevoie ca să pleci la drum. Pe un drum cu balauri, cu spâni, cu fântâni de apă vie şi apă rea.

Uneori am nevoie de atâta răbdare şi de linişte. Aş vrea să le sulfu acea formulă magică de care au nevoie ca să le poată face ei singuri pe toate, să treacă prin orice încercare.

Să zboare peste nouă mări şi nouă ţări de supărare şi frustrare. Să le şterg oful c-un ştergar vărgat, să le inventez obiecte magice, bune de râs, de alintat cu ele.

Cât ştiu din basmul familie mele?

Sau mă trăiesc şi eu odată cu el, cu fiecare ţară etapă străbătută.

Important e să cred în drumul nostru, cu rele, cu bune, cu greu. Şi chiar de nu e un basm, să cred că este. Să cred că mereu acesta se sfârşeşte cu bine. 

Să cred că trăim fericiţi într-o casă cu o mămică, un tătic, o surioară şi-un frăţior.

fă ceva simplu

orice îţi face plăcere,

ceva

care să te facă bucuros!

love the others

and

love yourself!

echinocţiul de primăvară

" O, tu, suflet, să-ţi închipui munţi de aur la picioare,

să-ţi închipui că livada fericii ţi-i în floare!"

Omar Khayyam

din nou şi din nou

Seara trecută în spital, trebuie să vă punem o perfuzie, sunteţi dezhidratată, aţi avut o criză de bilă , gata, ajunge cu voma de aproape 3 ore, rămâneţi la noi în noaptea asta,

nu pot! m-aşteaptă copiii şi cel mic nu adoarme fără sân, trebuie să mă duc! i-am lăsat plângând în cor.

Eliza e la Iaşi, am dus-o ieri, am lăsat-o în lumea bunicilor, fugărind motanii şi îndopând curcile cu pufuleţi. A plâns când am plecat cu maşina de la poartă, dar îi va fi bine acolo, măcar pentru un timp, să mă refac. Am venit la Bacău doar cu Andrei.

Drumuri cu soare, clişeic de prins între mâini, de mângâit. Dragul meu, aşteptat toată iarna. Portocaliu rostogol peste negru. Insule de alb aproape topit, franjuri sclipind, licurind. Plopi de-a stânga, de-a dreapta. Suiş, coborâş. Bălţi pline cu păsări tăciune, ocol peste păpuriş, ocol peste case, de deasupra e mai frumos cred. 

De azi aş vrea să mă simt bine, să înceapă o nouă viaţă!
Din nou şi nou şi din nou!
 De făcut 1000 de lucuri frumoase şi alte 1000 de lucruri frumoase.
Le vreau, le doresc, aşa cum am vrut poza asta cu soarele cuprins între mâini. Aşa cum vreau altele şi altele. De trăit!

 

memory game. my daily game

Mi-a plăcut povestea lui David Stewart, specialist în semnele maya, semne pe care le-a descoperit când era mic, de seama Elizei, atunci când îl luau părinţii la siturile de la Piedras Negras. Băiatul a vrut să desenze şi el glifele de pe temple şi a reuşit să descifreze mai clar decât reuşeau desenele adulţilor mult prea concentraţi. El spunea despre copilăria lui că a fost minunată, liberă, printre pietre, statui, vegetaţie, soare, aer, vânt. Fără televizor, calculator, jocuri.

Aş vrea pentru copiii mei o copilărie magică.

Ceva.

Altceva decât zilele de interior într-un apartament mic, într-un oraş la fel de mic şi de poluat. Aş vrea o călătorie, o eliberare. Îmi vine să închiriez o cabană la munte şi să fugim acolo o săptămână. În alt ritm de viaţă, de emoţii, de întrebărişirăspunsuri.

Mă fascinează puterea copiilor de a vedea lucrurile atât de simplu şi de a le rezolva. Atunci când noi, oamenii mari nu mai ştim cum vin lucrurile şi le complicăm foarte.

 Eliza îmi demonstrează mereu asta, le înţelege şi le descurcă mai bine decât mine, vai mie, mamă obosită care funcţionează pe bază de cafea.

Andrei e răcit, ea nu mai merge deloc la grădiniţă, zilele sunt încordate şi amestecate. Uneori reuşesc să nu ridic vocea la ei, să nu clachez, alteori nu.

Reuşesc uneori să rezist fără somnul de noapte, fără timp pentru mine, şi să fiu a lor, acolo, toată, şi chiar aşa, nu se termină niciodată strânsul, pregătitul, spălatul, jucatul. E un vârtej, un titirez, o ameţeală ca o anemie. Ca o epuizare.

Eliza vede unde eu nu mai văd, şi mă ajută cum poate, naiv, altruist, fără nicio răsplată. Doar să-i zâmbesc după aia. Nu mai am timp de geamuri, de oglinzi, le face ea, cu şerveţele lui Andrei, lună, de nu se mai văd sau nu te mai vezi prin ele. Duce lucurile la locul lor, grămadă, aşezate, reaşezate, şi sunt bune.

Ştie să calculeze, să rezolve un puzzle, să iasă dintr-un labirint, să vadă pe cer nori animale, să cânte la un nai imaginar, vede perechile, asocierile, asemănările, diferenţele, mai uşor decât noi, mai limpede, mai luminos. Poveştile ei sunt citite pe loc, personajele apar din senin, ies ca un fum dintr-o carte lampă fermecată, acţiunea, cuvintele, mimica, sunt magice, cum doar dintr-un cap de copil pot veni ideile şi vorbele. Adică magice, necrescute, neacoperite de buruienile vârstei.

  

Micul meu prinţ, să nu te schimbi, îmi pare rău că am văzut un crocodil, era un vapor, aşa este, uite, cabina căpitanului e chiar acolo sus, iar cercurile portocalii sunt hublouri prin care ne uităm noi, familia noastră care merge pe un ocean!

Poate copilăria magică pe care eu le-o doresc e chiar aici, în mintea lor, în inima lor, trebuie doar să avem timp s-o vedem, noi, ăştia mari şi grăbiţi şi frustraţi, îndoielnici, temători, nerăbdători.

haide,

Row, row, row your boat,

Gently down the stream.

Merrily, merrily, merrily, merrily,

Life is but a dream!

 

jump around!

despre Eliza: a plantat levănţică în cofraje de ouă, se uită din cinci în cinci minute să vadă dacă au înflorit

despre Andrei: vrea să tragă de toate şi să atingă totul, cu degetul arătător întins, aşa merge mereu prin casă, de parcă-i Adam-ul lui Michelangelo

despre el: şi-a îngrijit maşina, spălat, înmatriculat, pus huse, şi altele, şi asta l-a făcut mulţumit

ieri prin librărie, într-o carte despre cum sunt oamenii fericiţi, se vorbea de tehnica happiness-kindness, prin care te aşezi cuminţel, relaxat şi te gândeşti la o persoană dragă, dragă, la chipul ei, la glasul ei, la bunătatea ei, şi atunci se întâmplă ceva înăuntrul tău, ca o liniştire, ca un zen moment, adică devii fericit.

dacă închid ochii şi mă gândesc la ei, alb-negru, aşa cum au fost azi, simt, 

simt cum nu mai vreau altă fericire. 

şi mi-e bine.

aseară, un documentar despre un trib de pigmei, mici, burtoşi, cu sânii până la genunchi, dar veseli. după fiecare vânătoare dansau, după fiecare cules, cântau. în fiecare seară ei erau fericiţi şi ţopăiau ritualic în jurul focului. nu aveau nevoie de multe. în neştiinţa lor erau bucuroşi. 

noi de ce n-am putea fi? poate că avem atâtea care vin năvală? shopping, supermarket, reclame, netimp pentru toate, îmulzeală, presiune, stress, apăsare.

când e atât de simplu.

jump, jump, jump! 

and be happy! 

să scrie cercetătoarea aia în cartea ei despre oamenii fericiţi. fericirea stă în lucrurile atât de mici şi de simple!

fericirea e atunci când ţopăi pe-un câmp ca pigmeii.

chiar dacă vânătoarea ta n-a ţinut 2 ore până ai afumat gaura unui şobolan ca să-l prinzi,

 şi ai luat repede, în 3 minute un curcan gata tăiat, ambalat, 

important e ce vine pe urmă, dansul de bucurie că ai reuşit, că ai mâncare, că eşti sănătos, că trăieşti într-un trib, că exişti.

dimineaţa mea

Eliza ne citeşte poveşti dintr-o carte interesantă, e cu purceii pighi

Andrei o ascultă cu ochii mari, molfăind dintr-o cariocă.

 Oricând îl vezi pe Andrei, ţine în mâini carioci, preferatele lui. Scrie cronica familiei. În două culori.

Ieri ne-am cumpărat rezerve de cretă şi tuburi pentru baloane de săpun. 

Ne cântă vrăbiile prin balcon. 

E semn bun. 

Azi ieşim.

 Iubesc viaţa asta. Dimineţile noastre. Cafeaua. Ritualul. Ei doi alintându-se. Minimaxul cu maimuţica George. Lumina asta de martie. Vrăbiile. Inima ei roşie pictată la grădiniţă pentru ziua mamei. Florile primite de amândouă. Soarele. Mai ales soarele timid, la început de drum.

Shine for us, SUN!
Sing for us, BIRDS!
SPRING for us, SPRING!

atunci si acum si la anul

acum un an de 8 martie

 anul acesta de 8 martie

anul viitor de 8 martie

te iubesc, băiat dulce, cel mai bun dansator de tango!

8 luni. schimb de muzici. si-o porunca

toată ziua, în pragul apartamentului meu, la parter, nr. 5, nişte muncitori au schimbat nu ştiu ce contoare, şi-au ciocănit, şi-au ascultat muzică la un radio gâjâit. Vreo 4 ore.

nu mă deranjează Fetili lu` tata, atâta timp cât băieţii ştiu să-şi facă bine treaba şi să nu sărim în aer.

au bătut de vreo trei ori, ba că voiau un pahar cu apă, ba să inchid gazul şi să nu-l mai deschid, şi la urmă să semnez, că am schimbat contorii, doamna, acu` staţi liniştită!

mulţumesc!

de dincolo de uşă, eu am contraatacat cu Tudor Gheorghe.

Ei cu maneaua, eu cu mi-a fugit dorul de-acasă. şi s-a lălăit onorabil de ambele părţi, plus dans valsat cu Andrei în braţe.

la prânz m-a sunat Lucian să mă întrebe ce vreau de 8 martie. i-am zis că Fraţii Karamazov, iar el mi-a spus că sunt o mare figură...că ar fi vrut să ia un steamer...

Andrei are azi 8 luni. a crescut, i-au rămas pantalonaşii mici. numai buni de făcut păpuşi veselache, pupăcioase, cântăreţe.

dacă tot am ascultat Tudor Gheorghe, poftim, Aurelia, schimb de muzici! 

e o poruncă, a se asculta până la capăt! 

bucuraţi-vă, oameni buni, odată! 

 bucuraţi-vă!

linişte

Să ne mai auzim unul pe altul.

Să vorbim. Orice.
Eliza e la tataie, încă îi mai cântă la mulţi ani după petrecerea de ieri. 

Andrei, în premergător, printre picioarele noastre. Gângureşte. Are 3 dinţi şi-un sfert. 

Pe TVR Cultural, Amos Oz spune că vom supravieţui răutăţii doar prin curiozitate, să fim curioşi de aproapele nostru, cum trăieşte, cum e în papucii lui, şi-atunci apare empatia şi bunătatea.

Mergem în martie la Chişinău, ne întâlnim c-un fost prieten din facultate.

 Cu fată sau fără fată? 

Dar îi va plăcea la Chişinău şi la Orhei, în  oraşul medieval de sub pământ, la vinărie, la mănăstirea rupestră. 

Cum să rămână acasă? 
O luăm!

Malul Nistrului e pitoresc, aparatul meu foto e deja încântat.

Doar să fim sănătoşi până atunci.

Duminică. Vânt puternic. Pregătesc scrisorimărţişoare. Pentru prietene dragi.
Uneori, atunci când îmi fac planuri simt că trăiesc. Planurile sunt dătătoare de energie. Te fac mai flexibil, măcar în imaginaţia amorţită.
Mare lucru să te simţi. Să simţi că eşti viu, să vrei să fii viu. Fără să crească buruienile pe tine.

Vreau să vină o primăvară bogată. Cu de toate!

oglindă şi lupă

În drumul nostru de la grădiniţă acasă, Eliza îmi vorbeşte despre dinozaurii care au murit demult, demuuult, şi ridică mână peste umăr. Îi spun că Andrei e răcit, apoi crede că şi poneiul ei a răcit; şi poneiul strănută chiţ, chiţ, zguduit în mâinile ei mici.

Drum cu bălţi îngheţate, cu bălţi dezgheţate. Ne uităm pe asfalt, în oglinzi cu cer, copaci şi noi două. Într-o baltă zâmbim, în alta suntem serioase, ea cu căciula pe ochi.

 A primit iarăşi bulină roşie, a treia într-o săptămână. Pentru că a fost cuminte.
Nici prea cuminte nu-i bine, încep să mă îngrijorez.

Copiii sunt oglinzile noastre, spun toate cărţile de pe noptiera mămicilor, cărţi de genul cum să-ţi creşti copiii.

 Sunt!

 Azi i-a făcut lui  Andrei teatru, cocoţată pe geam, uite, Tru-Tru, eu îţi fac ţie un spectacol! aşa cum a văzut ea la noi.

Ne oglindim în ei, în ceea cea fac, dacă eu ţip, oglinda mea ţipă, dacă zâmbesc, îmi zâmbeşte şi ea, înzecit, ca o lupă care măreşte tot ce e bun. 

Prin bălţile îngheţate, erau prinse sub pojghiţa de apă crenguţe, frunze. 

Aş vrea să-mi fac nişte bijuterii. M-a captivat tehnica răşinei, ştiu cum se lucrează, mi-ar plăcea s-o folosesc pentru câteva coliere. Cu iarbă, flori de primăvară, fotografii mici, prinse înăuntru. 

Oprite în timp.

La fel ca zilele noastre împreună. Nas rece, fular roşu, ochişori, peste care torn răsină încălzită, şi-o las la răcit. Să se păstreze aşa pentru totdeauna. Amintiri de purtat aproape. Chihlimbar de dragoste.

Ce e de scris?

Ieri, 

prin Târgu Ocna, 

uliţe înfundate, gropi, mizerie, oameni săraci, beţi, urâţi, măscărici în mijlocul drumului. 

Dansatori a veselie hâdă, ursari şi urşi de mahala, cu panaramă şi manele, înjurături, lenevie, foame, copilaşi flămânzi pe după garduri dărâmate, bâlci, fără nicio scăpare, fără nicio speranţă.

Mi-e milă şi jale şi lehamite. Atât. Nu am nimic în comun cu ei, cu bărbaţii aceia goi, veselindu-se beţi în stradă, nu simt nimic pentru România asta, doar o urăsc.

 Dimineaţă, televizorul de dincolo deschis pe ştiri, o mamă îşi omoară bebeluşul de 6 luni, voia să-l sacrifice pentru Dumnezeu, un alt om dă foc vecinilor, că dacă el vrea să dea foc blocului, îi dă, că e blocul lui, şi tot aşa. Am închis. E duminică dimineaţă. N-avem nimic frumos de anunţat, suntem ţara tuturor nebunilor. Aici îmi cresc copiii. Poate să zică oricine orice ar zice, că avem Bucovina, că avem oameni buni, că avem proiecte europene, hai să vedem frumosul, că încă se poate, că încă se poate salva ceva. Nu.

Nu am acel sentiment de unitate, de a fi o naţiune, un popor, un ceva în comun, o idee de patrie, de ţara mea, de ideal şi împreună simţire.

Nu am nimic în comun cu românii mei care se îmbată, se omoară, nu se spală, se distrug pe ei şi pe cei din jur. Mi-e o neputinţă şi o deznădejde.

  

Târgu Ocna e staţiune turistică. Oare cum e prin alte locuri? care nu sunt obiective turistice de vizitat şi de admirat. E jale. Ştiu asta pentru că văd Moldova mereu. Ieşim cu maşina, trăim aici şi nu e deloc bine. Copii amărâţi, case care cad peste ei, mame îmbătate cu ţuică, taţi care-i torturează zi de zi. Psihic. Un drum prin Iaşi sau prin Vaslui e apăsător, cenuşiu, straniu. Parcă nu mai exista normalitate si fericire. Doar abrutizare, aberaţie, nimic firesc, înălţător, civilizat, pur, e un amestec de băutură şi grotesc.

Sunt apăsată de toate. De 3 ani încerc să văd şi să trăiesc frumosul. Să mă îmbăt de el şi să-mi îmbăt şi copiii. Vreau să povestesc doar partea de suflet a zilei, cea luminoasă, cea suitoare, salvatoare. Un copac, nişte flori, un lan de maci, cer, soare. Să ni le aducem aminte. Dar în jur nu e doar asta.

Mă simt obosită.

Voi face pauză de tot. De blog şi de căutarea bucuriei. Pentru un timp.

Sunt într-o mare căutare a mea, a celor din jurul meu. Nimic public, de arătat, doar o linişte şi o trăire firească.

Când şi dacă voi mai scrie pe blog…Nu ştiu.

Drag!

33

Dacă sunt fericită?

Da. 

În micimea şi nimicnicia mea, cu mici fericiri zilnice, ale mele, de suflet, curgând prin arterele înlăuntrului meu. Fericită aşa cum ne suntem acum şi aici, împreună. Alean, alint, alinare, alintare. Mâini peste mânuţe, obrăjori lângă obraji, toţi patru, respirând la un loc, o bătaie, un clipocit pe sub gene. De-l doare pe unul, ne doare pe toţi, de e fericit unul, suntem cu toţii la fel. 

Dacă aş schimba ceva la mine...

Nu. Nu acum. 

Am ajuns să-mi urăsc şi să-mi iubesc buruienile. Deopotrivă. 

Le plivesc imediat ce apar, am învăţat lecţia asta cu fiecare grădinărit. Ştiu ce nu am, din ce nu prisosesc, ştiu ce m-apasă sau ce mă înalţă, bunele mele, relele mele, alcătuire de om, aşa cum suntem cu toţii, amestec de zâmbet, de plâns.

Ştiu ce-aş sădi şi ce-aş smulge din mine. Sunt o zbatere, mi-e frică de timp şi de trecere, de nimeninuştiecevafi, de nimic, de întuneric. Iubesc viaţa, vreau s-o trăiesc, s-o gust, s-o pipăi, avalanşa mea, lumină lină, zâmbet, dans, alergat, zborul meu aici pe pământ. 

Sunt o alcătuială, o plămădeală de bucurii şi întristri. Urăsc frigul şi oamenii posaci. Depind de soare, de cuvinte frumoase. Îmi port fricile cu mine, mi-e teamă de moarte, de o zădărnicie a toate cele care sunt, că nu are rost să faci aia şi aia, că toate se duc, se vor duce, de o zădărnicie care mă opreşte din tot, mă amorţeşte, minute întregi, apăsătoare, mi-e frică de neant, de uitare, de nimic, de acel în zadar. 

Dar mă scutur de ele, ca un cal nărăvaş, şi vreau să trăiesc. Atât cât mi-e dat. Să adun cât mai multe. Culori, cuvinte, zâmbet, privire, dragoste, veri, drumuri, mesteceni, pâine în vatră, cântări în strană, prieteni, colinde, poezii, narcise, ceaiuri, aburi, nori, zmeie, copii, copiii mei, cântecele, jucării, rotiri, învârtiri, morişti, bălţi, cireşe coapte, amestecate, în albumul meu, de acolo, din stânga, sub coaste, colecţionar de totceînseamnăviaţăaicipepământ. 

răboj de fericiri 

să-l iau cu mine, să mă hrănesc, să nu le uit. niciodată. 

Dacă sunt împlinită? 

Da. 

Îi am pe ei, ei mă au pe mine. Ca un cerc, toţi patru, familianoastră, strâns, mână de mână, rotund. Trei suflete, toate cu privirea albastră, a lui, iar al patrulea e al meu, ochi căprui, de închis peste rană, de mamă, preabuna, mângăierea lor şi prietena lor.

Azi am 33.

 Cifre rotunjite, deşi le simt ascuţite, nici tinere, nici bătrâne, numai bune de împuns acolo, sub inimă, şi de înghiontit: trăieşte viaţa, bucata asta rămasă. 

N-am lăsat nimic important după mine. Nu am cărţi, expoziţii, o casă, un pom. Nu am o livadă, un drum de ţară, ferestre înalte de stat şi citit, bălăceală afară, magiun de mâncat de pe degete, cu nucă în două, masă mare în mijlocul unei odăi. Încă nu am.

Poate-ar fi fost atât de multe drumuri, altele, pe care puteam face una sau alta, dar aşa am ales, m-au ales, un drum de a fi împreună noi cu noi, dragii mei, Eliza şi Andreiul meu, pomii mei sădiţi aici, pe pâmânt, pe care-i tot ud, să dea roade gustoase. Si el, dragul meu, care mă ştie cu toate neliniştile mele, le oblojeşte, le vrea vindecate. 

Îi iubesc. 

Şi aş vrea să fiu lângă ei. Cât mai mult. Şi de aici şi de dincolo. Şi azi, şi mâine, şi veşnic. Ca o conştiinţă plutind prin univers, suflet cu memorie adunată, fractal, culoare, regăsire, recunoaştere, nemurire.

till the end

cu voi aş vrea să fiu până la capătul capătului

Am o pace

cât o mare!

noi, simpli, aici, cu ale noastre de toate

seri cu nasurile sub pătură, noifetele, la Mezzo, la Spărgătorul de nuci, vrei şi tu un soldăţel care să te ducă într-o caleaşcă, şi să dansaţi, apoi adormi obosită, păr transpirat şi pijama alb-albastră

dimineţi prin bucătărie, să facem omletă şi biscuiţi pentru Andrei, cu Andrei Bocănilă cu lingura-n masă, iar tu joacă din aluat, făină pe sus, pe jos, în stânga, în dreapta, hi, hi, şi iepuraşul nostru cu ochi din piper şi gură din chimen, făr-o ureche

duminică la biserică, a tatălui, cea cu doamnedoamne în curcubeu şi cu braţele întinse spre tine, şi cântece, am o pace cât o mare, apoi oameni care îşi strâng mâinile, afară soare puţin şi covrig

ieşiri cu maşina prin zăpezi, îngheţate, topite, totuna, cu şoferi nesimţiţi, oare cum să-mi învăţ băiatul, să fie un nepăsător sau un om cu inimă bună? 
să fie moderat! 
mi-ai răspuns

desene pliate, aici şi acolo, ca o amprentă, la fel cum sunt şi firile noastre, asemănătoare

unde e acel moderat, între bunătate şi nesimţire, până unde iubitor de oameni, până unde nepăsător şi doarpentrutine...?

Andrei ruşinos când alţii vorbesc cu el, ascunzându-se în mine, la piept, îmbujorându-se

şi tu pe bancheta din spate: eu vreau ca Andrei să fie modeiat, să nu vorbească nici tare, nici încet, uite-aşa: ta-ta-ta!

pioni

Eliza a plâns toată dimineaţa că i s-a mai rupt o girafă. Apoi ne-a zis parcă luminată de o filosofie a vieţii: lasă, nu-i nimic, s-a dus în raiul girafelor, ştii, mama, uneori mor şi girafele.

Joacă şah cu Lucian. Doar cu pionii. Ştie cum să mute şi să mănânce alt pion. Îi place. E camera plină de pasiune, eu şi Andrei abia mai avem loc în lumea lor, îndepărtata.

Aş vrea să se termine iarna. Ieri prin librărie am dat peste Arta de a trăi în Franţa rurală. Doamne, ce bine-aş mai stăpâni arta aia, fără să mă înveţe nimeni. Aş pleca chiar acum, acum. Să cresc oi, să am o vie dulceagă numai bună de câteva sticle pentru serile de iarnă, să am fructe şi legume de pus în coş, să umblu cu picioarele goale şi c-o pălărie uriaşă, agăţându-mi hainele la uscat afară. Să-i văd pe ei liberi, liberi, liberi, în jurul meu, zburdându-ne toţi toată ziua.

Aici ea nu mai vrea la grădiniţă, nici n-o mai forţez. Ieri, când jucam şah, mi-ai spus că jocul nu e doar atacul, e un farmec în a te desfăşura, în a aşeza piesele în anumite poziţii strategice. 

Aş vrea să le mut într-un fel, într-un fel care să ducă, până la urmă, la un câştig. 

Al meu, al nostru, al visurilor.

Dac-aş stăpâni mai bine această artă...

Bile colorate

Andrei vorbeşte pe limba lui, bucurie pentru urechile noastre. Orice îi spui şi propui el zice dea-dea-dea. E vesel. Ştie să facă pa, paaa, stăm jumătate de oră la uşă până pleaca tata din casă, el pa, eu pa, Eliza pa, Andrei pa, dând din degeţele. Îi place să stea cu mine prin bucătarie, gângurind în scăunel şi urmărind cum cad toate cele pe jos, joaca lui: o strecurătoare, capace moi, castronele, o pâlnie roşie. Nu e mofturos.

Eliza ne povesteşte ce visează, e foarte serioasă, cum o fugăreau nişte animale, da` erau invizibile, şi a fugit la tata în braţe. Eu necăjită că visează urât, iar tata bucuros că: mă visează fata mea!

De iarnă nici nu mai scriu, mi-e omniprezentă. Ne veselim cum putem, ieri am ieşit afară. Eliza a vrut să deszăpezească o maşină cu grebla ei mică, am făcut un om de zăpadă din trei bulgări mici unul peste altul şi crenguţe înfipte ca ochi, gură, mâini şi am rupt ţurţuri de peste tot, ăştia-s ţurţuri cu lipici, se prind de mănuşile mele.

Uneori zilele sunt albe, lungi şi friguroase, timp de stat înăuntru, la o dulce amorţire, lentoare, doar noi cu noi, inventând de toate ca să ne ţinem ocupaţi, timp dulceobositor, liniar, acelaşi, cu rutină de mamasingurăcueidoimici, timp în care imaginaţia e ocupaţia noastră, de supravieţuit gerului, poveşti povestind, zâne, desene, joacă pe sub pături.

Uneori zilele sunt albe. Ca nişte coli de colorat cum vrei tu. Dar şi coloratul te oboseşte.

Aştept  zile calde, altceva decât alb orbitor viscolos.

Zile ca într-un joc curbat, alunecat, cu bile în culori, înşirate pe inele, de dat în sus şi în jos, de mânuţe mici, curioase.