Să zâmbiţi, vă rog!

Poţi avea 5 copii şi scopul tău să fie să-i faci pe ceilalţi să zâmbească?

Am întâlnit în Bucureştiul vechi un flaşnetar şarmant. Nu cerea bani, mergea printre oameni în costumul lui de Charlie Chaplin, cu un hamster alb pe pălărie, învărtind din flaşneta veche şi zâmbind. Am aflat că e cunoscut în Bucureşti, a jucat şi teatru şi visează la o trupă de artişti adevăraţi.

Are un zâmbet trist, dar iubeşte viaţa şi lumea.

Acum cîţiva ani buni, într-o tabără cu şcoala în Mangalia, am fost fascinată de papagalii coloraţi care scoteau câte un bileţel pentru oricine voia să-şi afle viitorul şi destinul.Aveam 10 ani şi am plâns o jumătate de zi ascunsă prin staţiune. Nu voiam să mă mărit cu un militar urât, să am 4 copii şi să mor la 50 de ani.

Acum n-am mai tras un bilet al norocului şi al viitorului. I-am admirat flaşnetarului micii peruşi şi l-am fotografiat.

El mi-a zis, fără să mă cunoască, să nu uit să zâmbesc.

Ca o mângâiere pentru lacrimile mele de acum 20 de ani.

Ca un îndemn pentru viaţă.

Mi-a înseninat plimbarea şi gândurile!

Teamă

Toate amintirile noastre.

Aş vrea să le strâng atât de mult la piept.

Să nu le uit niciodată.

Viaţa e o întrebare

Tânjesc după grădinile zen japoneze,

după labirinturile din vegetaţie din parcurile londoneze,

după distracţia din parcurile americane

sau după o plimbare de toamnă prin parcurile din Sankt Petersburg sau din Moscova.

Iubesc grădinile franţuzeşti sau cele australiene.

Tot ce avem noi sunt parcurile şi grădinile care, vai de ele, trebuie să fie amenajate dintr-un buget local jalnic. Ne mulţumim cu statuile gri ale unor autori necunoscuţi, cu băncile rupte, mâzgâlite artistic, pe sub care zac seminţe şi cu leagăne vechi cu lanţuri ruginite.

Dacă ai avea bani mulţi şi ai avea ca proiect realizarea unui parc pentru cei din jurul tău, cum ai face?

Cum l-ai amenaja?

Cu alei, poduri, lacuri...sau cu mici, halviţă şi maşinuţe?

Ce fel de oameni ai vrea în promenadă prin grădina ta?

Cu câteva zile în urmă, în drum spre Bacău, am trecut prin Tecuci. Oraş mic şi sărac. Am oprit în parcul central, singurul din Tecuci, parcul lui Pazvante.

Ori eram prea obosiţi, ori ne-a luat prin surprindere un asemena parc într-un orăşel ponosit de provincie...cert e că ne-a plăcut.

Era ceva ciudat, o combinaţie de piatră, flori, păsări, cascade, fântâni arteziene...încât ne-a vrăjit.

Aş fi spus că e un kitsch minunat, miros de pizza şi muzică din Mongolia. Papagali vorbitori închişi în colivii şi expoţitie de cristale, podeţe şi minicascade, statui, porţi sculpate, alei pe sub bolţi de trandafiri şi familii venite la un pahar de bere.

Am nimerit acolo într-o stare uşor euforică, aşa că meloterapia, cristaloterapia şi mesajele existenţiale sculpate în lemn mi-au plăcut.

Nu era Anglia, în nici un caz...dar ideea unui om simplu de a face un parc privat prin munca şi dăruirea lui şi de a-l oferi oamenilor din oraşul său m-a impresionat.

Am aflat de la un tânăr că proprietarul nu are multă carte, dar că vine în fiecare seară să-şi admire florile, să-şi vadă păsările si să privească mulţumit la cei care se odihnesc pe băncile din grădina sa.

Dacă trecţi prin Tecuci, să-l îmbrăţişaţi pe Pazvante şi din partea mea,

eu nu l-am întâlnit atunci.

p.s. Încă mai visez la Gradina mea secretă. În care Eliza să zburde liberă.

O grădină fantastică pentru toţi copiii pământului.

Să le dăm copiilor şi perle pe lângă micul dejun

Mi-a plăcut mult articolul de la Washington Post care a cîştigat Premiul Pulitzer, Pearls Before Breakfast. O poveste sensibilă despre frumuseţea din jur, despre graba noastră cea de toate zilele şi despre priorităţile greşite din viaţa noastră.

Un experiment sociologic a arătat că oamenii nu mai au timp să asculte muzica din lume. Joshua Bell, un mare vilonist, a cântat aproape o oră la un metrou din Washington. Muzică minunantă pentru care oamenii plătesc de altfel bilete de sute de dolari ca s-o asculte în sălile de concerte.

Ce s-a întâmplat atunci? Din aproape 2000 de persoane grăbite doar 7 s-au oprit să-l asculte. Doar 7. Ceilalţi îşi verificau emailurile, vorbeau la telefon, îşi priveau ceasurile, alergau spre scările rulante.

M-au impresionat copilaşii care treceau în acea dimineaţă de iarnă pe acolo. Ei şi-au întors ochii după tânărul violonist, l-au căutat cu privirea, s-au oprit, au fost vrăjiţi de muzică, şi ar fi vrut să stea să-l asculte. Au fost traşi de mâinile adulte ale părinţilor şi

duşi mai departe.

Oare dacă am sta din graba noastră câteva minute să ascultăm muzica alături de copiii noştri? Asta ar fi o mare lecţie pe care am putea să le-o predăm.

Câtă frumuseţe este în jur, de ce n-o vedem?

De ce nu ne oprim s-o vedem?

Un poet american, Billy Collins, spunea că toţi copiii se nasc cu o simţire a poeziei datorită bătăilor inimii mamei care sună ca nişte versuri cât timp stau în pântece, apoi viaţa sugrumă poezia şi muzica din ei.

Zilele trecute, plimbându-ne prin centrul vechi din Bucureşti, am fost încântate să dăm peste un saxofonist care cânta minunat.

Oamenii treceau pe lângă el, grăbiţi să ajungă poate la întâlnirile cu prietenii pe terasele zgomotoase din capitală. În trei sferturi de oră s-au oprit şi l-au ascultat 4 oameni. O fată ciudată, cu un turban roşu pe cap care le legăna pe ritmul muzicii, doi îndrăgostiţi care se sărutau fără reţineri şi Eliza.

L-am ascultat câteva secunde, i-am pus nişte bani în cutie şi am vrut să plec după un timp. Eliza n-a vrut. S-a aşezat direct pe podul din lemn, încălzit de soare şi l-a ascultat mai departe pe tânărul muzicant.

Poate că ea mi-a dat o lecţie de viaţă. De ce nu? Unde mă duceam de fapt? M-am aşezat lângă ea şi l-am ascultat câteva minute bune. Soarele parcă se topea în alama aurie şi vedeam notele ieşind şi zburând spre cer.

Poate el ne-a dat o lecţie de viaţă când ne-a zâmbit larg.

Dostoievski, naivul, spunea că frumuseţea va salva lumea. De ce oare nu ne lăsăm mântuiţi prin frumuseţe? Căutăm alte salvări jalnice.

Doar îndrăgostiţii, nebunii şi copiii se vor lăsa mângâiaţi de frumuseţea lumii noastre?

Dolce far niente

Asculta mai multe audio Muzica

Din când în când avem nevoie de căldură, de dragoste, de flori simple,

de greieri, buburuze şi de soare

şi de lenevit împreună cu cei dragi!

Cişmeaua verilor noastre

Chiar dacă uneori ajungem nicăieri, undeva într-un câmp părăsit

şi aşteptăm ca maşina noastră să-şi schimbe roata spartă

şi să ne ducă Acasă...

Chiar dacă uneori suntem obosiţi şi derutaţi...

ajungem până la urmă să ne răcorim cu apă rece

de la cişmele colorate

Viaţa e ca un mare balon galben, draga mea!

De of

Nu voiam ca blogul Elizei să cadă pe o pantă socială, de foto-reportaje, politică şi alte treburi de oameni mari.

Voiam să scriu despre viaţa frumoasă, liniştită, uşor poetică.

În seara asta am ieşit la plimbare pe dealuri.

Am ajuns la Săuceşti, acolo unde Siretul inundă satele. Erau zeci de oameni opriţi să vadă dezastrul din vale. Veniţi ca la o panoramă a deşertăciunii. Unii plângeau, alţii îşi arătau cu mâna casele acoperite de apă, erau şi preoţi, ziarişti, copii, vite.

Toţi priveau de pe deal spre apele şi mâlul din sat.

Mi s-a făcut milă şi jale.

Eliza se juca prin iarbă, aduna flori de muşetel.

Am văzut la televizor că se strâng bani pentru sinistraţi.

Păcat însă că aceşti bani trec prin muulte alte mâini până ajung la copiii sărmani care şi-au văzut casa, orătăniile, jucăriile mâncate de ape.

Daca i-am putea ajuta cu ceva....

Tuu, tuuu!

Am mers cu trenul. Ca Dora Exploradora!

4 ore Bacău - Bucureşti.

Pe geam am văzut gări scorojite, oameni grăbiţi, căţei slăbănogi, floarea saorelui, trenuri cu fluier.

Eliza a fost încântată. Şi-a cocoţat prietenii pe geam să meargă şi ei cu trenul.

A vorbit întruna. I-a plăcut!

O să mai mergem.

Din alte timpuri

Imi plac targurile de antichitati.




Sa fi avut o camera mare, luminoasa, cu tavanul pictat cu nori albi, pufosi.


Cu ferestre inalte.


Un pian intr-un colt, o masuta rotunda, o vaza colorata in galben dulce.

In mijloc un covor scortos, cu dungi si culorile sterse. Pe el o masina de scris.

O biblioteca din lemn de nuc, carti cu poezii, atlase vechi, un gramofon cu doua discuri: unul cu jazz si unul cu povesti despre fetite cu parul de aur.


O rochie de vara si cateva palarii agatate intr-un cuier.


O lada cu jucarii din lemn. O fetita. O cutiuta muzicala.



Un ceas cu cifre romane, un tablou cu flori de camp.



Nu am avut bani sa-mi cumpar toate astea.
Nu am nici casa lumininoasa.


Mi-am luat cateva brose. La una tin cel mai mult.


Are scris pe spate un vers in limba rusa:


Ce frumoasa erai in troica, iubita mea!

Tu ce hram porţi?

Sunt zilele de hram ale Bacăului.

De sfinţii Petru şi Pavel.

Şi dacă e criză, autorităţile au pregătit un program de distracţie ca de obicei.

Adică muzică tare, beculeţe colorate, mirosuri de mâncăruri fel de fel, lume multă, taraf, butoaie cu bere, scrumbii şi altele.

Nooo, nu-i Los Angeles, nici Disneyland.

E Moldova noastră pitorească.

Să sperăm că sfinţii oraşului nostru sunt mulţumiţi de sărbătoare.

Aleluia!

Facem pauză de blog. Plecăm în capitală cu treburi.

p.s. Unde-s oare bâlciurile adevarate? Cu bunici care duc nepoţi dolofani în braţe, căluţi din lemn care se învârt, spiriduşi care ţopăie într-un picior, turtă dulce, veselie, baloane colorate?