Ce e de scris?

Ieri, 

prin Târgu Ocna, 

uliţe înfundate, gropi, mizerie, oameni săraci, beţi, urâţi, măscărici în mijlocul drumului. 

Dansatori a veselie hâdă, ursari şi urşi de mahala, cu panaramă şi manele, înjurături, lenevie, foame, copilaşi flămânzi pe după garduri dărâmate, bâlci, fără nicio scăpare, fără nicio speranţă.

Mi-e milă şi jale şi lehamite. Atât. Nu am nimic în comun cu ei, cu bărbaţii aceia goi, veselindu-se beţi în stradă, nu simt nimic pentru România asta, doar o urăsc.

 Dimineaţă, televizorul de dincolo deschis pe ştiri, o mamă îşi omoară bebeluşul de 6 luni, voia să-l sacrifice pentru Dumnezeu, un alt om dă foc vecinilor, că dacă el vrea să dea foc blocului, îi dă, că e blocul lui, şi tot aşa. Am închis. E duminică dimineaţă. N-avem nimic frumos de anunţat, suntem ţara tuturor nebunilor. Aici îmi cresc copiii. Poate să zică oricine orice ar zice, că avem Bucovina, că avem oameni buni, că avem proiecte europene, hai să vedem frumosul, că încă se poate, că încă se poate salva ceva. Nu.

Nu am acel sentiment de unitate, de a fi o naţiune, un popor, un ceva în comun, o idee de patrie, de ţara mea, de ideal şi împreună simţire.

Nu am nimic în comun cu românii mei care se îmbată, se omoară, nu se spală, se distrug pe ei şi pe cei din jur. Mi-e o neputinţă şi o deznădejde.

  

Târgu Ocna e staţiune turistică. Oare cum e prin alte locuri? care nu sunt obiective turistice de vizitat şi de admirat. E jale. Ştiu asta pentru că văd Moldova mereu. Ieşim cu maşina, trăim aici şi nu e deloc bine. Copii amărâţi, case care cad peste ei, mame îmbătate cu ţuică, taţi care-i torturează zi de zi. Psihic. Un drum prin Iaşi sau prin Vaslui e apăsător, cenuşiu, straniu. Parcă nu mai exista normalitate si fericire. Doar abrutizare, aberaţie, nimic firesc, înălţător, civilizat, pur, e un amestec de băutură şi grotesc.

Sunt apăsată de toate. De 3 ani încerc să văd şi să trăiesc frumosul. Să mă îmbăt de el şi să-mi îmbăt şi copiii. Vreau să povestesc doar partea de suflet a zilei, cea luminoasă, cea suitoare, salvatoare. Un copac, nişte flori, un lan de maci, cer, soare. Să ni le aducem aminte. Dar în jur nu e doar asta.

Mă simt obosită.

Voi face pauză de tot. De blog şi de căutarea bucuriei. Pentru un timp.

Sunt într-o mare căutare a mea, a celor din jurul meu. Nimic public, de arătat, doar o linişte şi o trăire firească.

Când şi dacă voi mai scrie pe blog…Nu ştiu.

Drag!

suntem tot aici

pierduţi la polul nord

siberian îngropaţi în apartament

groenladă sub ferestre 

şi alb peste tot

noroc de Eliza, doctoriţa noastră, umblă cu trusa ei roşie după noi, nu cumva să ne apuce durerea de inimă sau depresiile

don`t play with my heart,

mom!

ştiri despre copilaşi îngheţaţi în case fără căldură

Copiii cu nume de zile

Am început să scriu despre naşterea lui Andrei. În timpul povestirii am ajuns la Vinerica. Şi m-am oprit.

Despre naşteri, toate mămicile scriu şi se emoţionează. Despre copiii abandonaţi în spitale, deasemenea. Sunt mii şi mii de cazuri. 

Dar Vinerica e una. E unică, la fel şi sufletul ei mic.

Am văzut-o într-o seară de iulie. Într-un pătuţ din fier învechit, într-o maternitate învechită. Stătea lângă geam, cu ochii larg deschişi. Privea spre perete. Avea cei mai frumoşi ochi de fetiţă, negri, rotunzi şi plini de gol...de mult gol. Era într-o pelincuţă subţire, sub ea o pătură neschimbată de mult şi murdară. Şi am citit: 

Vinerica, 2 aprilie, sex feminin. 

Atât.

O asistentă a început să râdă: o cheamă aşa că s-a născut într-o vineri, mă-sa a plecat acasă, era o copchilă de ţigani şi n-a mai venit s-o ia.

Cum să nu mai vii după copilul tău, să nu mai vii­­­­?

Mi-a spus că are 3 luni, arăta mult mai micuţă. Căuta cu mâinile în jur, ar fi vrut să apuce ceva, sa vadă pe cineva. Tot ce avea erau umbrele de pe pereţi şi câteva sticle cu lapte rece atunci când îşi aminteau de ea. O schimbau de pampers o dată pe zi trăgând-o şi trântind-o, iar cât am stat eu acolo nu-i făcuseră deloc baie.

Orice mişcare pe lângă pătuţul ei era ca o speranţă că va fi luată în braţe şi ridicată din amorţeala în care stătea. Dar nu se întâmpla asta, cred că ştia deja şlapii asistentelor pline de lehamite.

N-am mai văzut atâta resemnare şi tristeţe nici la un om mare, de parcă înţelegea ce se întâmplă şi ce Nu se întâmplă. Nici nu mai plângea, când îi era foame plângea încet şi icnind până adormea, mereu săreau peste ora mesei şi uitau de ea.

 Scaunul în care-l alăptam pe Andrei era lângă pătuţul ei. Vorbeam cu băiatul meu uitându-mă şi la ea, vorbeam şi cu ea. Mi se rupea inima şi aş fi vrut să alăptez în alt colţ. Dar... doar lângă Vinerica găseam locul liber. Aş fi vrut s-o ridic şi s-o strâng tare la piept.

Când am mângâiat-o pe căpuşorul rotund, cu păr negru şi aspru, a tremurat din tot corpul. Nu mai simţise aşa mângâiere şi eu nu mai simţisem atâta sfâşiere.

Când am plecat din spital, am mers s-o mai văd încă o dată. Stătea cu capul într-o parte, cu ochii pe acelaşi perete, cu acelaşi spectacol de lumini şi umbre.

Cine ştie ce scene magice îşi imagina...

De atunci, aproape în fiecare vineri mă întreb: oare ce mai face Vinerica, copilul cu nume de zi?

Zi de naştere şi zi de părăsire...

Taking Time

Sunt mamă 99%!

M-am gândit la asta atunci când mă uitam la pozele copiilor mei pe calculator, iar ei stăteau în spatele meu, atât de aproape de mine, el în leagăn, ea pe covor, jucându-se. Le priveam chipul din poze, le modificam lumina, tonurile culorilor, iar ei mă aşteptau acolo, cuminţi.

 Atunci mi-au dat lacrimile, m-am întors la ei şi i-am luat în braţe, m-am dăruit toată, întreagă, completă, şi nu pe bucăţi de timp, le-am dat timpul meu şuvoi, nemăsurat în secunde. I-am strâns tare lângă mine, în mine,  am alungat minutele moarte, neutile, pierdute, când fiecare era singur în lumea lui.

Mă simt ca într-un iureş, ca într-o caleaşcă, pocnind cu un bici deasupra cailor să meargă mai repede. Astea sunt zilele mele, să fac aia, şi apoi pe cealaltă, să curăţ acolo şi dincolo, iar el să stea gângurind în pătuţ, ea să plece spre grădiniţă dimineaţa ca eu să strâng ce-i în jur, ce oricum se împrăştie, ce oricum nu-i important.

Sunt zilele mele, în goană, în fugă, ne zugrăvim prin casă, le aşezăm, ordonăm, aruncăm, trebăluim, având timp printre atâtea obiecte şi de ei, micuţii mei, pe care-i grăbesc în aceeaşi goană de timp nebunesc.

Sunt zilele mele mecanice...şi m-au podidit lacrimile, şi-am plâns, bătrâneşte, apăsat, aşezat, când mi-am dat seama că băiatul îmi creşte în braţe, iar fata se întoarce acasă mai altfel, mai mare, mai străină de mine.

 Şi-am zis: sunt mamă 99%. E acel ceva ce-mi lipseşte, o simt, o trăiesc şi mă sperii.

De ce mă grăbesc, nu le pot face pe toate, nu le pot desface pe toate. Dar pe ei îi pot mângîia, îi pot iubi, îi pot alinta oricând, oriunde, oricum. Asta e cea mai mare treabă de făcut, de desfăcut, de refăcut. Mereu şi mereu.

Să stau. Ruptă de tot ce trage de mine în jur. Măcar câteva momente. Să-i simt, să-i  miros, să le simt inima cum bate, să mă ofer lor cu totul, stănescian, să mă dau de mâncare lor, să le fie inima sătulă de mamă care-i iubeşte.

Nu au nevoie de cărţi cumpărate şi aruncate prin rafturi, de nurofene date în

 goană, din picioare, pe fugă, de-un carusel învârtit printre două trebăluiri prin casă.

Ei au nevoie de MINE.

Şi eu de EI.

Au nevoie de acea lucrare lăuntrică mai mult decât de cea de dinafară. Eliza nu ştie că am curăţat debaraua, dar va şti dacă am luat-o în braţe, că am mângâiat-o.

N-au nevoie de ce vine din lucruri, au nevoie de ce vine din suflet, de acolo, dinlăuntru, ca dintr-o ţară magică, unde se nasc cuvinte, doruri, încurajări, dezmierdări. De acolo vine dragostea, puterea, alinarea, unitatea, şi acel 1% de care am atâta nevoie ca să fiu întregită şi împărţită lor.

Aseară am închis uşi, telefoane, interfoane, şi-am încălzit camera, am spălat copiii, le-am făcut masaj, am spus poveşti, am alăptat, am râs, am mângâiat, am legănat şi adormit.

Şi de asta aveam nevoie, ca de o terapie, ca de un suflu cald, un liant, o vindecare.

De azi, voi merge la pas, la trap, să simt totul, să iubesc totul, să trăiesc totul. Să fiu acolo cu ei, pentru ei. O să-mi arunc biciul cu care mânam orele să treacă mai repede. Să adoarmă mai repede, să mănânce mai repede, să trăiască mai repede...

Mai stai, timp, dragul meu, am nevoie de tine!

When sitting, just sit.
When eating, just eat.
When walking, just walk.
When talking, just talk.
When listening, just listen.
When looking, just look.
When touching, just touch.
When thinking, just think.
When playing, just play.
And enjoy the feeling of each moment and each day.

~from Everyday Blessings

Despre Andrei

Andrei e cel mai curajos băieţel dintre toţi copilaşii din lumea burticilor. La cât de rău mi-a fost înainte şi după operaţie, el a rezistat şi nu s-a dezlipit de mine. A stat ghemuit şi lipit înlăuntrul meu şi a îndurat anestezia şi gustul medicamentelor.

Au vrut să-l scoată şi să-l mai ţină în incubator, dar era prea mic, aşa că ne-am operat amândoi.

Doctorii l-au lăudat şi i-au spus Bravo!, de trei ori bravo!...iar eu am decis să-l fac haiduc.

La prima sarcină, îi puneam Elizei muzică, dansam pe Oliver Shanti, îi citeam poveşti...la Andrei, numai rău şi durere. Nimic magic. Mititelul meu!

Îl iubesc de nespus în cuvinte...

Şi Eliza îl mângâie mereu.

Clopote de sticlă

Aş vrea să merg într-un pelerinaj mistic. Ca o uşurătate şi o limpezire.

Eliza e la tataie.

Aseară, pe TVR1, Sylvia.
Îl revăd mereu cu drag, şi tot nu înţeleg...şi nu înţeleg...

Cum nu pot copiii să umple golul şi depresia, cum nu pot copiii să fie mai presus de toate gândurile negre...cum poate o mamă să se sinucidă la 30 de ani.

Câtă putere ai să le laşi mâncarea pregătită pentru dimineaţă, să mergi la ei în cameră, să-i săruţi, să-i înveleşti...şi apoi să te desparţi de ei şi de toate pentru totdeauna...

Finalul m-a întristat, ca de obicei, şi hormonii mei de sarcină s-au revărsat şi-au şiroit poetic.

"Life has been some combination of fairy-tale coincidence and joie de vivre and shocks of beauty together with some hurtful self-questioning." Sylvia Plath

La spital III

Incompetenta si concluzii

Dimineata e forfota, asistente nervoase trantesc usi, deschid geamuri, vin sa faca paturile. Vine o comisie mai mare sa vada bolnavele. Ma cearta ca am adormit pe un cearsaf murdar de sange, le-am spus ca am cerut altul si nu au avut.

Din comisia imbracata intr-un alb impecabil, contrastant cu cearsafurile de pe pat, un burtos cu ochelari imi ia fisa, se uita pe dignosticul scris mare Pancreatita acuta!!! si ma palpeaza. Daaaa! e pancreatita, zice sigur, si fara sa mai citeasca intr-un colt al fisei: sarcina 25 de saptamani.

Cum isi da seama? Doar asa...apasandu-ma pe burta? Imposibil...

Apoi vine doctorul meu. Ii spun ca vreau sa plec acasa, si asta nu-i pica bine de fata cu toata comisia lui peste prajit. Tipa la mine, cum indraznesc sa-i vorbesc asa, ca pot pleca, aici nu e puscarie...

Imi dau lacrimile. Ii spun ca stau de o zi intreaga si nimeni nu-mi spune decat ca analizele sunt proaste. Atat. Nimic altceva. Se apropie, imi ia fisa si-mi arata inconjurat cu pixul valorile de la bilirubina si alte valori, nu-mi amintesc. Sunt de de 19 ori mai mari decat normalul. Il intreb ce inseamna asta, si-mi spune ca s-a spart un lichid inauntru, de la ficat sau de la pancreas. Si sa mai stau cateva zile.

Ii spun ca ma simt foarte bine acum, ii cer tramentul potrivit si-l rog sa ma mute la alta sectie, la maternitate, nu mai suport sa stau la chirurgie.

Dar ce ai...cine te-a suparat? rade meschin. E un dobitoc daca el nu vede mizeria in jur, ii raspund la fel de meschin ca am depresie prenatala si nu mai stau aici. Nu intelege si pleaca. Ma apuca plansul adunat de atatea zile...

Intervin ai mei, ii amintesc doctorului de suta de euro primita si ma roaga pe mine sa nu plec, desi am semnat pe proprie raspundere iesirea din spital.

Dupa cateva ore, revine si-mi spune ca ma duce jos la ecograf, apoi imi mai ia o fiola de sange.

In sfarsit! Merg la ecograf, sa vad si eu ce e inauntrul meu de mi-a fost rau...

Jos rand mare, oameni amarati, femei negricioase care ma tintuiesc cu privirea. Astept minute in sir, e curent si tremur.

In sfarsit, o voce calda striga pe mama cu bebelus inauntru, adica eu...In camera, o doctorita calda, blanda, avem afinitate doar dupa prima privire. O rog sa-mi spuna tot ce am si ce e in neregula.

De cum incepe, se mira...Pancreasul meu e perfect sanatos!!! Ficatul la fel!!!

O rog sa se uite inca o data, ma asigura ca toate sunt foarte bune.

Urca mai sus, sub coaste si vede problema, am multe pietre la fiere, colecistul e marit, am avut o criza mare pentru ca am eliminat o piatra. Mi-a explicat ca fierea mea, fiind blocata, s-a scurs invers, inspre stomac, si de acolo...voma si rau, adica aceleasi simptome ca la o enterocolita. In plus e doar anchilozarea totala.

Nu-mi vine a crede, ma rog sa fie doar asta, sunt furioasa si nedumerita. Ma linisteste si ma compatimeste, imi spune ca pot duce sarcina cu no-spa si cu regim, ca ma pot opera, daca vreau, dupa ce nasc. 

Ii povestesc prin ce sapima am trecut, ma ia in brate si-mi spune sa merg acasa, sa ma odihnesc si sa am grija de mine.

Ies parca din mainile unui inger si merg la celebrul si ilustrul doctor. Ii arat ecografia.

Nu-mi raspunde, parca nu mai are cuvinte. Apoi rade si ma impinge de umar: Ai scapat, bai! bine ca e asta! Cum puteti da un daignostic aiurea? imi fierbe sangele...cum puteati fi atat de sigur, taiati oamenii degeaba, fara un control serios??? Imi zice, balbaindu-se ca valorile ridicate puteau fi pentru orice inseamna abdomen, doar ca nu stia exact care e problema.

Ma uit lung la el, se zice ca e celebru in Bacau. Mi-e mila de toti bolnavii care se tanguie si misuna pe langa mine.

Ii spun ca plec acasa, orice-ar fi. Ma roga sa mai revin la niste controale periodice, si daca voi vrea operatie sa vin la el.

Sunt oripilata de tot, si de vocea lui de incompetent si de toate asistentele care se plimba importante, cu pixul agatat la buzunarul de sus.

Astept sa-mi faca fisa, sa mi se aduca hainele si sa plec.

Acasa, Eliza parca nu ma recunoaste. Stau in usa, sunt alba inca, nu vrea sa vina la mine. Fac o baie luuunga si plang. Bine macar ca stiu ce am, o sa fie bine, o sa traim frumos de acum!!!

Apoi dorm. Un somn profund, ca de uitare.

La spital II

Chirurgie

Am ajuns in salon.

In jur sunt femei batrane, dorm sau gem, inima nu-mi bate cum trebuie. Ma asez pe patul liber din mijloc, sunt inconjurata de bolnave. Parca am imbatranit instantaneu, vreau sa fug, stau la marginea patului si nu am aer. Cineva imi spune sa ma intind. Tavanul e alb ca si fetele celor din stanga si din dreapta mea.

Mi se povesteste ca pe patul de la geam a murit o femeie tanara. Asta s-a intamplat luni, cica unde o taia se muta tumoarea mai incolo, o taia si acolo, si iar se muta infectia, era carne vie peste tot... si a murit...si cat a mai ingrijit-o sotul, si-o spala in fiecare zi...

Ma intorc cu spatele sa nu mai vad patul de la geam, spatele mi-e rece si simt ca am amortit...

Doctorul a venit abia la 3, mi-a spus ca analizele sunt foarte proaste si sa raman pentru investigatii, sunt la limita cu rabdarea si tintuita in pat de o perfuzie. Pe hol vad cum misuna barbati in pijamale murdare, cara dupa ei sonde pline de urina galbena. Parca e un vis urat, Andrei nici nu mai misca, miroase a batranete si a boala.

Mi-e dor de Eliza. Afara sunt eruptii solare, gaura de ozon e exact deaspura Europei, e foarte cald inanuntru si toate geamurile sunt fixate si inchise. Ma doare capul cumplit. Cei din jur horcaie. Nu pot evada si nu pot pleca nicaieri, urmaresc fieacare picatura care imi curge din punguta agatata. Nu am ce face, decat sa plang sau sa dorm.

Bebe Andrei, te iubesc!

Imi iubesc copiii. Inchid ochii si vreau sa ma vad cu ei alergand printr-o padure, poate asta ma va salva, macar cateva minute...

Seara...

Mi-a adus soacra o supa calda si o pernuta colorata. Nu am perna, iar patura e murdara de sange care nu e al meu. Mananc uitandu-ma pe geam, dupa trei zile de ceaiuri, in sfarsit Andrei va manca si altceva decat medicamente. Acum cred ca supa si perna asta sunt cele mai frumoase 2 lucruri de pe pamant...

Mintea imi fuge aiurea...Vreau sa ajung acasa si sa plantez flori in ghivece, vreau sa plecam intr-o calatorie frumoasa si vreau un inel nou.

Andrei misca cu putere si ma face sa zambesc undeva in adanc, in adanc. La suprafata nu apare nimic. E imposibil.

Noapte de cosmar.

Maine fug acasa, nu-mi pasa de nimic...in salon miroase a urina, pe hol mi-e frica sa stau, merg oameni taiati la cap, mutilati la fata, la ochi, cu perfuziile si bazinetele dupa ei. Miroase oribil.

In salon e insurportabil de cald, batranele horcaie, nu au aer, gem, se vaita, au pampersii plini de fecale, e un miros groaznic. Parca oamenii din spital se transforma, se fac albi, cadaverici, duhnesc, se tanguie si te insapimanta. Vreau sa fug cat mai repede.

MOARTEA E O HOASCA CU PLOSCA DE URINA, CU DRENAJ IMPUTIT IN COASTE, CU SANI LASATI SI VINETI, CU MIROS DE FECALE...

La spital I

Infectioase

Duminica groaznica si dureri de spate insuportabile. Luni rau toata ziua, simteam ca nu e bine cu mine, eram galbena si aveam o stare de sfarseala, de anchilozare totala. Seara am cedat, m-au dus la spital aproape inconstienta, nu-mi pasa de nimic, nici de orele mele de voma amara, nici de dezhidratarea in care ma aflam, voiam sa stiu ca Andrei e bine.

Mi-au facut repede un ecograf, el era bine, slava domnului, iar pe mine m-au trimis la infectioase pentru analize. Era 2 noaptea, perfuziile au fost un miracol, am supt sarurile si glucoza ca o planta uscata de zile. Nu vedeam si parca nu mai auzeam clar, totul se invartea si raul nu trecea.

Noapte de cosmar...

Dimineata incerc sa deschid ochii, ma doare tot corpul. Sunt intr-un salon de 3 metri pe 7 metri cu inca 2 paciente. Cea de langa mine are pe fata un prurit ciudat. Ma privesc lung amandoua si nu ma pot intoarce la perete. De undeva se aude Tudor Gheorghe si Primavara. Cred ca visez si asta imi doresc in loc de prohod, viori si Tudor Gheorghe. Mi-l imaginez pe al meu fugind si cerandu-i sa-mi cante la cobza, n-am putere sa rad, vine un alt val de voma si rau.

Spre pranz o doctorita tanara imi spune ca-mi va lua analizele si-mi prezinta antibioticul pe care mi-l da, ma asigura ca nu-l afecteaza pe bebelus. Imi face analgezice si inca vreo cateva injectii. Pansamentul de la branula e plin de sange si mi-o schimba. Incerc sa dorm...

Spre seara ma simt mai bine. Trebuie sa cobor la baie. O fac cu greu, acum vad mai bine camera in care sunt si pe cele doua colege. La baie e o balta imensa de urina si wc-ul infundat cu ziare, ma intorc tinandu-ma de perete, in alt salon, cativa barbati joaca table si au un radio deschis. Cred ca de acolo se auzea muzica de dimineata. Langa salonul meu, e cel de rabie, ma intorc pe patul meu si astept. Orice. Pe cineva sa-mi spuna ce am, sau pe cineva drag, pe oricine. Inca mi-e rau...as vrea sa pot picta ca Frida, locul e rece si monstruos.

Noapte lunga cu tratament si frig.

Dimineata

Ma intorc invers in pat, sa vad geamul. E ora 5 si ceva, au venit sa spele pe jos. Soarele rasare rosu si ciorile se invart pin copaci. Reusesc sa beau niste ceai rece de menta. Parca acum am mai mult aer.

Doctorita ajunge devreme, imi spune ca analizele mele au iesit foarte, foarte prost. E agitata. Am pancreatita acuta si ma transfera imediat la chirurgie. Poate ma baga in operatie, sa nu mananc nimic...Cum sa ma opereze? Eu am aproape 6 luni de sarcina? Doctorul de acolo va decide, trebuie sa te salveze pe tine, daca nu, oricum veti ceda si copilasul si tu.

Ma ridic, pe hol e forfota si-mi aud numele mereu. O asistenta ma striga, ne urcam in alta salvare si mergem spre chirurgie. Imi vine sa plang. Stiu prea putine despre rezultatele iesite, doar ca eu sau Andrei vom ceda cumva. Verbul asta imi suna in urechi cateva minute bune.

Reusesc sa-i sun pe-ai mei sa vina acolo. Lucian oricum e la Constanta, nu are cum sa ajunga. Vreau sa fiu in alta parte...

Frig

Nu sunt în apele mele. M-am săturat de oameni răi şi limitaţi. Şi mai e şi gerul ăsta.

Parcă toate se adună...şi nu sunt deloc bune.

Aş vrea o primăvară!

Hiper

Doctoriţa mi-a spus azi că am o sarcină cu risc, adică am tensiunea foarte, foarte mare. I-am explicat că şi la fată tot aşa o ţineam cu hiper şi hiper, până m-au băgat la cezariană. Că aşa sunt eu, mă agit şi mă implic, şi-l mai moştenesc şi pe tatăl meu...şi mai e şi pe fond de sarcină.

A crezut că râd de ea şi mi-a ţipat printre hârţoage să nu mai fiu aşa colericăăăăă! Apoi a râs cu asistenta ei: fata asta trăieşte viaţa prea agitat.

Aş vrea să opresc zgomotele şi agitaţia inutilă şi hipertensiunea cu risc, aş vrea să cobor din carusel.

Vreau o vacanţă doar pentru mine şi copiii mei.

De ce vreau să plec

Îmi plac plaiurile mioritice, deal, vale, deal, vale...mănăstiri, oiţe, sarmăluţe.

Dar...tot vreau să plec!

Nu mă doboară sentimentul patriotic, mă sugrumă şi mă face să tremur ţara mea.

O spun cu mult of, mi-e dragă şi mi-e milă. Atât.

Aici ne ard copilaşii de vii, ne mor în spitale de la simple fracturi, cad leagănele peste ei prin parcuri, îi calcă maşinile pe trecerea de pietoni.

Aici e cam riscantă copilăria.

Asta simt azi.

Mi-s gândurile negre.

De ce devin anti

socială...

În blocurile noastre ANL, frumos văruite, trăiesc mulţi copii şi mame, desigur. Nu stau afară cu ele. Am încercat şi mi-am dat seama că sunt o mamă rebut, nu ştiu nimic pe lumea asta, nu voi câştiga competiţia între copiii noştri, pusă la cale în mintea lor atotcunoscătoare.

Nu-i dai de ăla???

Vai, îi dai aşa ceva?

Aia nu e bună, eu îi fac aşa, cel mai bine e..., cel mai bun e...mai degrabă faci asta...

e bine să te duci la dr. ăla..., să n-o îmbraci aşa..., să faci aşa...şi pe dincolo...

să ştii de acum...să ai grijă!!!

Până la Eliza nu aveam treabă cu ele. Nici soţul meu. Nu eram adepţii şlapilor şi ai grătarului de duminică din spatele blocului, presărat cu mici şi bârfe.

După ce-am născut, era inevitabil să ies cu fata afară şi să nu comunicăm, aşa că,

mi-am pus un zâmbet tâmp pe faţă, mi-am amintit cuvinte uşoare, de cartier, mi-am făcut curaj...şi-am ieşit.

Şi m-au întâmpinat:

Cum o cheamă pe fata ta?

Eliza

Cu z sau cu s?

cu Z!

Păi...cu s era prea de fiţe...E mai bine cu z...

În bloc avem doi copilaşi cu autism.

Eliza îşi împărţea jucăriile cu ei, când o mamă a ţipat la mine:
Nu o lăsa acolo, e handicapat!

De asta nu mai ies afară.

Mai avem de acumulat bun simţ.

Poate copiii copiilor noştri vor scăpa de prejudecăţi.

Poate genele intoleranţei şi ale prostiei nu se vor mai transmite mult timp.

Cine ştie?

Aseară în parc, un nene care dă copiii în carusel şi care duhneşte a transpiraţie şi a băutură când vine să-mi ia banii a lipit un afiş pe locul lui de joacă. Nu au voie copiii cu handicap.

Oare câţi copilaşi care nu merg bine, nu văd bine, nu aud se pot da singuri în căluţi?

Sigur vor fi însoţiţi de un adult. Şi atunci unde mai este pericolul? De ce punem oprelişti cu mintea noastră preaplinădesine? De ce o literă face diferenţa?

Cine hotărăşte cum şi cît şi unde să se joace un copil?
Cine interzice cele trei minute de bucurie pe care un copil cu handicap le poate trăi sus, în carusel, rotindu-se în căluţii lui şi în lumea lui?

Oare noi câte handicapuri avem şi nu le recunoaştem?

Nu mă uit la ştiri

Nu-mi plac ştirile negative.
N-ar mai trebui spuse. Nu fac bine oamenilor.
Aş vrea să vorbim despre evenimentele frumoase. Ne înalţă şi ne înseninează.

NU pentru: au murit tineri la parada dragostei şi un bebeluş a fost înecat în apa de la botez.

DA pentru: o floare rară a înflorit în Japonia şi s-a descoperit o stea foarte luminoasă.

A fi sau a nu fi

la grădiniţă...

Oare de ce mi-e teamă?

Încep să am coşmaruri.

Trimite-o într-un colectiv, o să fie sălbatică dacă stă numai acasă! Trebuie s-o dai la grădiniţă, aşa e normal! Tu nu vezi, e precoce, ştie unele şi altele, o să se acomodeze repede. Lasă, o să-i placă acolo...

Pe de altă parte, aud sfaturi de genul:

Să n-o dai la grădiniţă, o să răcească tot timpul, o să vină acasă cu capul spart, o să plângă după tine...acolo e ca o junglă...

Aş vrea să ne facem grădiniţa acasă, să fiu gen homeschooling mom, waldorf mom, onlyformydaughter mom...of!

N-am cum!

Ştiu că educatorii sunt depresivi, cu leafă mică, doar sunt în acelaşi sistem de doi lei.

Ştiu că o să răcească, o să cadă, o să fie frustrată că cei din jur n-o s-o înţeleagă şi eu n-o să fiu acolo, ştiu că o să plângă, o să stea bosumflată şi sălbatică într-un colţ...ştiu că o să mi se rupă toate sufletele de dor şi de întrebări dacă e bine sau nu...dar...

mergem la grădiniţă.

Ori rezistăm sistemului şi rămânem acolo să desenăm, să batem din palme şi să facem serbări gen fulg de nea...ori fugim, asta ca moştenire de familie, unchii Elizei erau legaţi de scăunel să stea la cămin şi fugeau cu scaunul după ei.

Om vedea!

Până atunci, ne bucurăm de vară.

Împreună.

Libere şi fără program!

De of

Nu voiam ca blogul Elizei să cadă pe o pantă socială, de foto-reportaje, politică şi alte treburi de oameni mari.

Voiam să scriu despre viaţa frumoasă, liniştită, uşor poetică.

În seara asta am ieşit la plimbare pe dealuri.

Am ajuns la Săuceşti, acolo unde Siretul inundă satele. Erau zeci de oameni opriţi să vadă dezastrul din vale. Veniţi ca la o panoramă a deşertăciunii. Unii plângeau, alţii îşi arătau cu mâna casele acoperite de apă, erau şi preoţi, ziarişti, copii, vite.

Toţi priveau de pe deal spre apele şi mâlul din sat.

Mi s-a făcut milă şi jale.

Eliza se juca prin iarbă, aduna flori de muşetel.

Am văzut la televizor că se strâng bani pentru sinistraţi.

Păcat însă că aceşti bani trec prin muulte alte mâini până ajung la copiii sărmani care şi-au văzut casa, orătăniile, jucăriile mâncate de ape.

Daca i-am putea ajuta cu ceva....

Tu ce hram porţi?

Sunt zilele de hram ale Bacăului.

De sfinţii Petru şi Pavel.

Şi dacă e criză, autorităţile au pregătit un program de distracţie ca de obicei.

Adică muzică tare, beculeţe colorate, mirosuri de mâncăruri fel de fel, lume multă, taraf, butoaie cu bere, scrumbii şi altele.

Nooo, nu-i Los Angeles, nici Disneyland.

E Moldova noastră pitorească.

Să sperăm că sfinţii oraşului nostru sunt mulţumiţi de sărbătoare.

Aleluia!

Facem pauză de blog. Plecăm în capitală cu treburi.

p.s. Unde-s oare bâlciurile adevarate? Cu bunici care duc nepoţi dolofani în braţe, căluţi din lemn care se învârt, spiriduşi care ţopăie într-un picior, turtă dulce, veselie, baloane colorate?

Fotogenie

Daca vrei sa fii dascal la tara nu poti fi decat cu sufletul.
Nu ai cum sa fii pedant si autoritar. Copii te vor doar pe tine, sa le zambesti si sa-i intelegi.

Cosmina are 12 ani. Cand e pauza mare vine si ne spune ca vrea mancarea. Cornul si laptele. Mai are 6 frati. Muncesc cu ziua prin sat si nu vor bani, vor de mancare. Un om mi-a povestit ca dupa ce au muncit pana spre seara, ea si fratele ei au mancat 50 de sarmale pe nerasuflate.

E o fata isteata desi nu stie sa scrie si abia citeste. Ca ea sunt multi.

Daca nu vine cateva zile la scoala, nu se gandeste la materia pierduta, poate doar la cate cutii cu lapte si cate eugenii nu a mancat.

Sau poate se gandeste la un viitor mai bun, mai cald, cu mese pline cu de toate.
Poate la o viata mai dreapta.

Ea imi zambeste in fiecare zi. Si eu ii zambesc. Mult mai trist insa.

Copiii sunt scumpi

Cand am putin timp liber ma uit la vecini, pe blogurile mamicilor de peste oceane si vad la profilul lor un chip vesel, cald, odihnit sub care scrie happy mother of six children si alte asemenea frumuseti...












Visez la 3, 4 copii, sa-i cresc intr-o casa mare, sus cu odaite mici, colorate, jos cu living luminos in care sa luam pranzul la masa din mijloc, cu gradinita in care sa plantam flori, sa ne udam cu apa, sa ne facem leagane, sa am timp sa-i cresc eu cu mana mea si nu alti profesori frustrati si fara bani...cu societate umana, modesta, bine crescuta si saritoare, cu buget potrivit unei lumi potrivite.






Nu o sa traiesc toate astea, la noi e criza cu taiere de indemnizatii, la noi copilasii nu au doctori si profesori pasionati, nu au sali de cursuri calduroase, nu au locuri de joaca...







Nu sunt o pesimista de felul meu, nu vreau sa devin, dar sunt zile in care visez la o viata tihnita, fara stiri, fara crize, undeva in Australia sau in Canada...sub soarele unei veri indiene fara sfarsit, fara griji, fara proteste.





Azi mamicile au facut greva, pe o pancarta scria:
Cu borduri si sali de sport
o sa-mi cresc copilu-n cort!



L-as creste si-n cort, pe o pajiste verde...dar cine stie peste cativa ani ce lozinci vor mai striga fetele si baietii nostri.



Nu-mi place politica, stiu doar ca nu e drept sa platim nesimtirea altora. Cu cateva biberoane de lapte nu se acopera furaciunile burtosilor din fruntea tarii.






Pacat!