Integrare

Vechea mea dilemă...cât învaţă un copil la grădiniţă, cât învaţă el acasă. Ce lipsuri va avea când va fi alături de copiii care au mers zi de zi şi s-au integrat în sistemul revoluţionar românesc de educare a preşcolarilor...

Cu cât va fi mai prejos şi ce handicapuri va avea? Ce-i va lipsi şi cum va fi văzută de iluştrii învăţători?

Eliza nu merge la grădiniţă şi nici n-o voi da. Nu cred în statul pe scăunel, nici în vocea ridicată a educatorilor mohorâţi, care discută doar despre Boc şi aşteaptă cu lehamite ieşirea la o pensie jalnică. Nu cred nici în mobilierul pictat frumos, nici în jocurile noi aşezate teancuri prin dulapuri şi cu care copilaşii oricum nu se joacă. Nici în fişele plictisitoare, nici în minunatele serbări cu fulgi de nea.

Vreau să cred în căldura din casa noastră, pe care o transformăm în grădiniţă oricând vrem noi. Şi mă amăgesc cu ideea că aici, lângă mine, va învăţa tot ceea ce are nevoie pe mai târziu. E o grădiniţă fără program concret, fără impuneri, e o joacă şi o învăţare permanentă. Şi nu doar înăuntru, grădiniţa noastră e peste tot, în pădure, la bunici, în oraş, în excursii.

Poate că vor fi lipsuri atunci când o vor evalua, poate că nu se va integra într-un colectiv deja sudat şi sţiutor a toate, poate va fi atunci vina mea. Dar încă nu regret nimic.

Mă bucur că pot sta cu ea şi că trăim împreună anii ăştia mititei. De nu va şti ceva din programa impusă de minister, măcar va şti că are o familie care o iubeşte mult. Şi la rândul ei va împărţi din alte valori, adunate acasă, la o altfel de grădiniţă...