"De treci codrii de aramă..."

Dai peste Pădurea de argint.

Oficial, e mare loc de atracţie turistică, cu panou pus la întretăieri de drumuri, între Văratec şi Agapia, dar cu poarta de intrare blocată cu lanţuri.

Câteva maici ne-au spus că e doar numele de ea şi că nu e îngrijită de nimeni, nu se mai văd potecile şi n-ai cum s-o vizitezi că e închisă şi plină de bălării.

Mi-a sărit căciula de supărare, am scos lanţul pus de vreun nene de pe la ocolul silvic, şi-am intrat.

E un loc minunat. Întradevăr, iarba e crescută sălbatic, abia se văd cărăruile, în mijloc sunt câteva bănci şi-o inscipţie cum că pe aici s-a plimbat şi a scris Eminescu.

Pe mesteceni se caţără flori şi tufe înalte, sunt plante pe care nu le-am mai văzut niciodată, se aud păsări şi e o pădure de vis, şi chiar în mijloc e un stejar secular, de-ţi cade pălăria dacă te uiţi la el.

Cât am hoinărit pe acolo, mi-am expus planul meu de recuperare a pădurii.
Să o curăţ, să pun bănci din loc în loc, şi panouri mici cu versuri din Eminescu, să se audă muzică sau poezii recitate de actori, să poţi simţi cu adevărat "mândra glăsuire".

Al meu a râs de mine, că nu aş avea turişti dornici de-o astfel de relaxare şi că nici Veronica Micle n-ar fi aşa sensibilă.

Cică nu mai există homo poeticus, ci doar homo wireless.

Oare?