Eliza e la bunici, udă florile și-are grijă de-un iepure alb pe care-l poartă după ea într-o cutie.
Andrei a rămas cu noi, huzurind singur mezin. Seara vorbesc la telefon: Andrei, iepurașul meu papă frunze! Andrei, hi, hi! Ea, la capătul celălalt al Moldovei, hi, hi, hi! Dulce convorbire agățată în timp, el cu pijama și tălpile goale, ținând telefonul meu invers, ea, dincolo, parc-o văd, cu ochii lucind și codițe, cocoțată în patul înalt al bunicilor.
El o iubește, îi duce dorul, incheie spunându-i îmi pace de tine! si de iepuias!
Au crescut. Amândoi într-un ritm, ea îi lasă lui hainele mici, jucăriile sau cărțile ei vechi, cu poveste cu tot, în asta mă uitam când eram mică, e o poveste c-un ursuleț salvat dintr-o buturugă, i-o citește repede, iar el o ascultă ținând cartea sub nas.
Dacă nu sunt împreună, se caută, se întregesc rotund în joacă, în somn, în bălăceala din cadă, așa e mai bine, mai cu râsete, mai vesel. În unu e trist, e ca o așteptare, orice ieșire din rutină e ca o teamă.
Brumarul ăsta preacald mă amețește, e o melancolică prelungire a soarelui peste tot, cu cerul dezgolit prin care se aud toate mult mai clar, ecoul, pașii, apa, vreo pasăre rătăcită. Miroase a rumeguș de frunze încălzite, miros de intrare în rai.
Aștept tot ce va urma, ca un firesc, răcoarea zilelor, întregirea noastră, regăsirea lor, casa plină cu ei doi, cu noi doi, cu nopți lungi adormite împreună cu povești despre copaci și soare și melci. Povești despre suflet. Despre sufletul lor, mititelul, ascuns căuș în scorbura pieptului. Ca un ceas care îți spune mereu: e timpul, e timpul, să iubești, să râzi, să plângi, să fii bun, să-ți fie dor de cineva.
Aștept să vină alt brumar cu soare, când ei vor fi mari într-un timp crescut frumos, și-n care să-și spună la telefon, din adâncul ăla luminos de scorbură care ticăie, îmi pace de tine! îmi pace de tine!
