The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

duminică, 28 februarie 2010

Salvat de Habarnam!


Eu si Eliza savuram cartile pentru copii. Asta ca sa ma scutur de nedreptatea din copilare de a nu avea carti colorate. Nu-mi placeau imaginile alb-negru din Jules Verne, nici nu ma dadeam in vant dupa eroii patriei din Povestiri istorice. Nu am avut decat ilustratiile din Aventurile lui Habarnam, ele m-au salvat, nu era zi sa nu ma uit la ele, nascoceam povesti dincolo de poveste, mergeam prin Orasul florilor, urcam fuguta in masina lui Habarnam sau zburam cu balonul lui Stietot.

Acum, slava domnului, sunt muuulte carti, cu ilustratori foarte buni! Ochisorii Elizei sunt salvati!

Si…cum mi-am ratat pasiunea de desenator…am ramas doar cu privitul. Cand Eli se catara peste mine la calculator, deschidem imaginile astea frumoase si le privim. Asa putem inventa orice poveste vrem noi.



galeria ilustratorilor de carti pentru copii (fiecare are trimitere la site-ul sau blogul personal)

Harpa si emotie

Fie ca sunt intr-o catedrala mare cu vitralii...ori intr-o bisericuta mica inconjurata de sfinti scorojiti...sau la Amsterdam ascultandu-i pe John Anderson si London Philarmonic Orchestra...efectul e acelasi, Dumnezeu e mai mai aproape.

Duminica e o stare de spirit, draga mea Eliza!

sâmbătă, 27 februarie 2010

statiuni parasite si masele naravase



Astazi am tras o fuga pana la Slanic. Trebuia sa participam la o pomenire pentru mamaie, strabunica Elizei.

Pacat de statiune, vara mai e cum mai e…dar iarna, nu e nimic.

Doar hoteluri in paragina, cativa negustori cu produse din lemn si chinezarii kitchoase, izvoarele pentru tratament sunt inghetate, drumurile proaste si oamenii Slanicului saraci si vai de ei. Dovada ca preotul, tanar si sufletist, ne-a dat cateva formulare si ne-a rugat sa dam cei 2% din impozitul pentru stat bisericii lui.

Doar aerul tare si sanatos a ramas. Imi place Slanicul, cazinoul, parcul, istoria lui. Inainte de primul razboi mondial era cunoscut ca o mare statiune pentru tratamente gastrice si nu numai si a primit numele de perla Moldovei. Dupa razboi, Slanicul a devenit o ruina. Armata austro-ungara l-a distrus si apoi a ramas acolo zicand ca e cel mai curat aer din toata Europa.
Mai tarziu s-a reconstruit statiunea, a inflorit in perioada comunista cand toti tovarasii veneau la izvoare si se distrau in hotelurile partidului. Acum e pustiu. Cativa manageri nu reusesc sa atraga turisti si sa promoveze indeajuns zona.

Noi ne-am plimbat putin. Eliza si-a cumparat o roata pe care a harsait-o pe aleile parcului si…cel mai important e ca ne-am intalnit cu Alex, verisorul nostru. Alexutu are 9 luni, ochi mari si negri si un zambet dulceeeeee. Eliza l-a plimbat de manuta.

Mai mult decat soarta Slanicului ma ingrijoreaza soarta Elizei pentru ca iar ma rooog de ea sa manance. I-a crapat gingia unei masele (mai sunt 3 de iesit), e maraita, mofturoasa, frustrata si nu mananca nimic. Of!

vineri, 26 februarie 2010

A sti...sau a nu sti...!?


Eliza are la baie cateva jucarii cu care se joaca in cadita, printre ele, o papusa gen Barbie, cu picioare lungi si forme apetisante.
Cat timp i-am facut eu baie fetei, ne-am jucat cu papusa mare, o spalam, inotam….
Dupa ce i-a facut tatsu baie intr-o seara si dupa ce au vorbit, si-au povestit si-au ras amandoi vreo cateva minute…totul s-a schimbat.

Eliza mi-a zis ca nu, mami, nu spaam papusa, o spaam pe tanti. Tanti ae tzatze, putzuica….ute!
Si uite-asa pubertatea precoce a papusilor a aparut. Papusa noastra inocenta ne arata acum formele voluptoase ori de cate ori o spalam. Multumim, tati!
Viata e asa de diferita cu tine!

Etapa anti desene animate!

Nu avea inca un an si Eliza se uita la desene animate din scaunelul ei de masa. Numai bine. Cum n-a fost niciodata o mancacioasa, chita mea, ea radea la personajele de pe ecran, eu ii bagam salvatoarea lingurita cu mancare…Si a tinut-o pasiunea asta pana pe la 2 ani.
Am trecut de la un personaj la altul, am cumparat dvd-uri speciale, am descarcat de pe net tot ce era frumos, nonviolent, colorat, fara actiune, bineinteles… ci doar niste schimbari lente de imagini cu animalute, albinute si muzici adormitoare.

Am inceput cu imaginile frumoase de la Bebe tv, apoi ne-am certat cu firmele de cablu sa ne punem Baby tv, http://www.babytv.com/ program englezesc cu desene pentru copii mici, mici. Am fost fani Bumba, http://www.youtube.com/watch?v=r8RIBYJ_kHU de ajunsese fiica-mea sa vorbeasca olandeaza, apoi Miffy, mai tarziu l-am gasit pe Mimi la souris, http://www.youtube.com/watch?v=dhAq66WEm9k dupa care Musti, Alba ca zapada...si nu in ultimul rand….am fost fani Pocoyo. Eliza dansa ca Pocoyo, ne zicea dimineata hola si plangea in hohote cand vedea episodul in care Pocoyo se juca de-a v-ati ascunselea si la sfarsit adormea.

Mare iubire!

Am vazut si colectia cu Baby Einstein, bine realizata. Eliza a fost incantata. Repeta dupa motanii de acolo, sping (spring) si red si altele….

Sa nu credeti ca-mi paraseam odrasla cu orele in fata televizorului, nu, cateva minute, minutele de aur...ea isi imbogatea vocabularul iar eu treceam ca un taifun al curateniei prin casa, spalam vase, strangeam jucarii, haine….

De cateva saptamani Eliza nu mai vrea desene. Dar deloc. Ati patit asa ceva?


Nu ma supar ... bravo noua! Ma gandesc insa, oare nu e cumva marea pauza inainte de a intra in gasca Minimax generation? Of!

marți, 23 februarie 2010

31

Sunt la mijlocul vietii. Nu vreau sa ma uit inapoi. Ma simt ca in copilarie cand reuseam sa prind si eu bicicleta fratilor mei si sa merg prin cartier. Pedalam , pedalam, eram libera! Inconjuram cateva blocuri si uitam de tot ce-i in jur.

Am cateva riduri, am cateva regrete, am cateva defecte….dar am si dooor de toate cate nu le-am facut, de locuri pe care nu le-am vazut, dor de toate zilele ce vor veni. Am o fetita care-mi umple zilele, iubesc un barbat tandru si linistit, am cateva prietene bune, am frati si parinti.

Nu sunt cum ar trebui, depind de vreme si de zambete, ma incapatanez si ma intristez usor…dar iubesc viata, culorile ei, copiii, vara, muzica buna, poezia.

Sunt eu la 31 de ani.

duminică, 21 februarie 2010

Dati tonul, va rog!







Suntem adeptii ideii de one day trip si cand vine weekendul, fugim prin imprejurimi. Sambata asta la Piatra Neamt, ca e la o aruncatura de 60 de km.

Imi place orasul, e singurul, pe langa Iasul meu drag, in care-mi place sa-mi plimb gandurile linistite de provincie. Zi calduta. Ne-am incarcat bateriile. Eliza a fost de-o cumintenie rara, am vazut si-o bucata de soare balacindu-se in lacul de la Pangarati, am hranit caprioarele de la gradina zoologica si am fost la doamne-doamne, la manastrirea Bistrita. Eu am vorbit cu Sf. Ana iar Eliza cu preotii de pe-acolo, drept rasplata a primit un jeleu manastiresc.

Am urcat scari. Scarile manastirii si toate scarile din Piatra.

Unde am mancat de pranz era o petrecere. Am aflat ca un profesor isi serba ziua. Intre doua linguri de ciorba, Eli isi baga nasul in separeul lor. A cantat a muuti ani si a primit prajiturele din partea domnului sarbatorit si emotionat.

Pe drum, in masina, Eliza a cantaaaaaaaaaaat. Frumos si acceptabil…pana cand, sotul meu a zis, asa, intr-o doara, sa dea mama TONUL la un cantec. N-am mai scos-o la capat. Eliza voia de la mine tonul. Degeaba ziceam eu laaaaa, si incepeam cantecelul, ea nu si nu, da mami, tonu! I-am explicat ca asta inseamna: sa incep eu prima cantecul si ea sa cante dupa mine. N-am scos-o la capat, plangea si-mi cerea tonul. Sa te mai hazardezi de-acum sa mai vorbesti c-un copil de 2 ani in substantive abstracte care nu se pot scoate din geanta, simti, pipai, eventual manca.

Da, a fost frumos la Piatra !

Voci de duminica

Aled Jones, copil de cor, voce de aur, a incantat Anglia si intreaga lume. Marile catedrale erau nerabdatoare sa-l primeasca.
Walking in the air – din filmul The snow man.
Nu ma plictisesc niciodata de vocea lui. In duet Aled Jones cu Aled Jones (punte peste timp)




Acum are 39 de ani. Aici il puteti asculta. Vi-l recomand:

http://www.aledjones.co.uk/

joi, 18 februarie 2010

Eliza ne incanta

Eliza canta. Toata ziua. Uta, uta cu caluta….potu de piata (podu de piatra), auneu, auneu (asta stil dansat). Continua cu teaua, teaua cum ciucesti (steaua, steaua cum lucesti – varianta romaneasca pentru twinkle, twinkle), apoi schimba registrul: avion cu motol….mai tarziu mec, mec, cotobec
Si sa nu credeti ca s-a terminat, nooo…. stie muuulte cantecele tematice, in functie de anotimp, de momentul zilei sau de starea ei de spirit. Canta incet, soptit, stil repetat, amestecat, stil tipat, depinde de dispozitie, urechile mele avand mereu aceeasi buna dispozitie (pana la un punct). Stie mos tiutiun, pu, pu, pu, veau sa tau si eu aici, usu doame…dar in topul topurilor ramane a muuutiii ani! Canta la multi toata ziua. Oriunde, oricand. La inmormantarea strabunicii toti cantau vesnica ei pomenire. Eliza canta a muuuti ani. Merge prin casa si canta Cine sa taiasca…apoi ia pe rand: mama sa taiasca, tata, tataie, niauniauu (pisica), patu…sa taiasca…si tot asa.

Uneori schimba cuvintele, vine la mine si-mi cere laptele cantand de fapt twinkle, twinkle, little star si suna: mama, mama, da aptic!

Daca nu se face pictorita cred ca va ajunge tot prin sfera asta de muritori de foame: muzicanti, compozitori si alte asemenea. La revedere ideea lui tati de a o face inginer geodez.

miercuri, 17 februarie 2010

seri de iarna cu ceai si filme

Vara nu prea sunt cinefila. Dar in mirosul unei cani de ceai aromat, invelita in paturi dungate de lana si cu -20 de grade afara, mai mare dragul sa vezi filme bune. Mai ales daca ai un copil cuminte care doarme la pranz cate 3 ore.

Si cum in seara de sf. Valentin nu am fost amorezati, nici pusi pe gesturi amoroase de dragul sarbatorii...m-am uitat la film. Singura. Nu ma uit singura la filme. Rareori. Am stat 2 ore cu ceai si cu The Bridges of Madison County.

Clint Eastwood si Meryl Streep.

Strainul care vine in viata femeii. A tututor femeilor. O italianca ( Meryl Streep) casatorita in America, are 2 copii, un sot linistit, cuminte, de casa, muncitor, ingrijit, intalneste alt barbat, acel strain misterios care are ceea ce nu au sotii, gandeste si se poarta cum nu se poarta sotii. El e fotograf, calatoreste, miroase a aventura, a praf si a transpiratie, povesteste despre lumea larga prin care-a colindat, stie poezii, o ajuta la spalat vasele, glumeste, fumeaza, si i se pare viata o poveste mare si minunata vazuta prin obiectivul aparatului sau.
Traiesc o poveste de dragoste. El se opreste din drumul lui pentru ea, ea nu are curajul de a-si parasi familia si viata linistita, liniara, monotona dar tihnita pe care o are la ferma. Femeia are spirit cald, temperamental de italianca, asculta muzica si umbla cu picioarele goale. El este tipul american, care strabate statul singur in masina sa de teren prafuita. Cele 4 zile pe care le traiesc impreuna ii marcheaza pe amandoi, realizand ca abia atunci au trait dragostea suprema si ca restul este doar o acomodare. Mi-au placut doua replici. Cea a sotului ei pe patul de moarte: Stiu ca ai avut multe visuri, imi pare rau ca nu te-am ajutat sa ti le indeplinesti! Si cea a fotografului: Avem multe visuri. Chiar daca nu ni se indeplinesc frumos este ca le-am putut avea.

Important este sa-ti gasesti linistea si acel sentiment ca acolo trebuie sa fii cu tot sufletul, indiferent ce alegeri faci in viata.

Un film ce merita vazut, revazut !

marți, 16 februarie 2010

Read books online

Carti pentru copii oferite de ICDL - International Children`s Digital Library -
A Library for the World's Children

http://www.childrenslibrary.org/icdl/TextSearch?term=catIds:265&lang=English&location=everywhere&view=cover&page=1&pgct=24&route=award&sort=language&ilang=English

Sunt multe si captivante, in diferite limbi, pentru diferite varste, unele cu imagini frumoaseee si povesti pe masura, sunt doar pentru citit online, nu se pot descarca.
Nu e o problema pentru generatia de copii internauti, problema e pentru ochisorii lor.

Biblioteca personala




Eliza are multe carti. Carti mici, mari, in romana, in engleza, in franceza, carti pentru baie, carti cu texturi, cu sclipici, 3d, carti de colorat, cu abtibilduri, cu puzzle, cu desene viu colorate, cu ferestre care ascund alte imagini, carti pe diferite etape de dezvoltare depre culori, forme, animale...insa… Cartea uriasa le-a batut pe toate celelalte. E mare, abia o duce, sta pe burta si se uita in ea. Muuuuult, e incantata de imagini. Cartea uriasa e loc de ascunzatoare, e casuta pentru papusi sau decor pentru improvizat teatru de pranz. Achizitie buna, zic eu, dupa ce-mi spusesem ca voi face o pauza la cumparat de carti pentru ea. Oare pot?

Daca o las pe Eliza intr-o librarie sta acolo minute intregi sa vada cartile. Acum si le cumpara singura. Negociem. Stie care si cum ii place. Le duce singura vanzatoarelor sa le cumparam.Vanzatoarele zambesc (unele). Mama le plateste.

vineri, 12 februarie 2010

un poet pe saptamana

Grigore Vieru - pentru copii






Puisorii






-Pui golaşi cum staţi în cuiburi
Fără plăpumioare ?
-Ne’nvelim cu ale mamei
Calde aripioare

-Dar când mama nu-i acasă
Şi ploiţa cerne?
-Ne-velim atunci cu frunza
Ramurii materne

-Dacă n-o să vină mama
Şi-o să cadă frunza?
-Cum să nu mai vină mama ?
-Cum să cadă frunza ?

cantat de Tudor Gheorghe e minunat









Grigore Vieru - pentru oameni mari

Joc de familie

Duminica dimineata
Copiii nostri amandoi
Se urca in pat
Intre noi…
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Si se uita la mama si tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De vazul copiilor luminos.
Si-n toata lumea
Nu exista joc mai frumos.

Franturi din viata noastra

Zi lunga. Dimineata la doctor cu Eliza, a zis ca are rosu-n gat, ma dispera diagnosticul asta pus pe banda rulanta de medicii de familie invechiti. Prefer sa-mi spuna clar: laringita, faringita, bronsiolita, si alte de astea cu –ita la urma, are rosu-n gat, doamna, sa-i dati neaparat antibiotic. N-am vrut sa-i dau antibiotice, i-am dat pana la urma, ma speriase febra de aproape 40, of. Mi-a mai spus ca e slaba, da, bine, multumesc, asta stiu, dar ai vreo solutie ce sa fac sa nu mai fie slaba?
Nu are, nici eu. Asa e Eliza, plina de viata, energica, 11 kg, mananca fructe si branzeturi, carne uneori, nu vreau sa-i mai dau vitamine si alte prostii, m-am saturat de ele. Asa e ea, slabuta, oare de ce medicii din comunism au o problema cu kg???

Drumul prin oras cu autobuzele, frig, inauntru stam ingramaditi si ne respiram fata-n fata, am multe statii de mers. Ma gandesc la de toate, la fata pe care-am lasat-o cu mamaie, sper sa-i dea bine medicamentele, la televizoarele puse in autobuze si gandul ca ne urmaresc peste tot, nici aici nu scapam de ele. Mai degraba mi-ar investi banii dati la buget in spitalele de copii decat in televizoarele performante din autobuze. Oamenii se lasa leganati de rotile groase si se uita spre ecranul suspendat in fata lor. Cred ca asteapta s-o vada acolo pe Elodia, is oameni simpli, hipnotizati de ecran, se uita la horoscop, la stirile din sport, mai trec cateva statii. Ma uit la mainile mele, sunt imbatranite, am 31 de ani peste cateva zile. Cat timp. City tv ne anunta ca ne face viata mai frumoasa. Imediat o reclama cu In memoriam, firma funerara, noi te ducem pe ultimul drum, apoi alt spot cu siguranta calatorului si cu hotii de buzunare, asta da frumusete a vietii.

Am ajuns cu greu la scoala, toata dupa-amaiza au urlat ambulantele pe sosea. Sigur au fost accidente. Drumul e inzapezit, soferii grabiti, serpentine in deal la Grigoreni. La clasa a V-a predau substantivul. Prin fata scolii trece o ambulanta, nu vreau sa ma gandesc, bine ca am ajuns sanatoasa la munca. Unele substantive au aceeasi forma si la singular si la plural: pui, unchi, trece alta ambulata, copiii se uita pe geam, nu mai predau, ii iau cu puii mamei si vorbim, ne privim. Viata..
In pauza am aflat ca au murit 4 oameni la cativa km de noi, o familie intreaga, de asta alergau masinile de salvare. Noi traim, vorbim nimicuri, langa noi s-au stins niste vieti, fetita care a murit avea dor 1 an. Imi vine sa nu mai fac nimic. N-are rost.

Inapoi de la scoala intr-o ocazie. 28 de km pana acasa. In prapastie se vad masinile rasturnate, mortii au fost dusi cu toate ca se simte in aer mirosul lor, urma lor. Soferul nostru incearca sa fie spiritual. Ne intreaba de ce suntem melancolice, nu vedeti ce soare e afara? S-au aburit geamurile daciei, astept s-ajung cu bine acasa, sa-mi iau fata in brate, sa vad daca mai are febra. Doar asta conteaza.

Seara la dentist. Astept sa intru. Sunt obosita si nu ma intereseaza pliantele de pe masuta despre solutii de albit dintii, cu ofertele de la unele supermarketuri. Si aici, intr-un colt e televizorul aprins. Povestiri adevarate. O reporterita tanara si fara greutate in meserie ii ia un interviu unei batrane lasata de copii ei sa stea in frig si fara mancare intr-o casa darapanata. Viata e grea. Fata de la microfon are gluga pe cap, femeia din pat e intr-o bluza subtire. Intrebari stupide: dar dumneavoastra de cand nu ati mai mancat? Ochii batranei sunt verzi, verzi, camera ii filmeaza de aproape ridurile si lacrimile. Urmeaza alta imbecilitate: va doriti sa ajungeti intr-un loc unde-i cald?

Pe usa cabinetului este un afis: Evacuare de urgenta. Vrem sa evacuam.Unde sa evacuam? Ce e dincolo?

Eliza n-a mai facut febra. A cantat toata seara. A adormit dupa ce a citit pe limba ei 4 carti.

Maine o luam de la capat. Sa te faci bine, puiul mamei!

miercuri, 10 februarie 2010

Bolnava

N-au mai stat de mult medicamentele pe noptiera fetei. E bolnava, nu stim inca ce are, fie rosu-n gat, clasicul diagnostic, fie doar o indigestie. Aseara a vomat si a facut febra mare. I-am dat nurofen si supozitor. Doarme. Respira greu. Ursuletul ei cred ca are deja 45 de grade. N-a vrut sa adoarma fara el, il tine strans la piept. Doamne, ajuta-ne sa se faca bine mamalica noastra ca e bine cand e sanatoasa si vesela!
Azi a facut maraton pe jos 2 statii de auotobuz de la tataie si pana acasa la noi. Era soare si 0 grade, ea era bine imbracata, nu stiu ce sa zic.

Parca simte ca se apropie ziua ei, anul trecut cand a implinit un an a facut laringita, am lasat invitatii si-am plecat la spital cu febra 40, am stat internate, n-am papat din tort, am facut injectii.
Mi se pare atat de greu sa miroasa in camera de copil a medicamente, of!

Sa te faci bine, mamalica, ti-am comandat un tort frumos pentru duminica!

Cartonase antiger







Ursii inca hiberneaza. E semn de stat in casa. Activitati de stat in casa pentru mine: o mie, pentru copil de 2 ani: trebuie sa fie mereu noi si atractive, of!

Multumim, Mihaela, pentru cartonasele tale! Cartonase cu desene clare, frumoase cu pasari, animale, fructe si legume. Eliza le-a asezat si reasezat pe masa, pe jos, pe scaunele din casa si l-a invatat si pe bebele ei ce e ala tatof si pototala si cum face bufnita.

Mihaela este colega mea, suflet rafinat, elegant, nobil. Nu i se potrivea alta menire decat aceea de a lucra cu copiii si de a-i invata engleza. Te imbratisam!

Povesti




Multumim, Andreea Demirgian! http://www.injoaca.ro/

Multumim, Oana Bucur!

Asteptam urmatoarele carti!

Ma bucur ca se publica si se citesc autorii romani care scriu carte pentru copii, pentru copiii nostri.

Intre timp...

Eliza a mai crescut sau asa ni s-a parut noua cand am vazut-o aseara la baie slaba si lungaiata, daca nu de jur imprejur, macar pe verticala.
Am vrut sa-mi scot o masea, n-am reusit, dr a zis s-o salvam si sa lucram la ea, el a lucrat, mie mi-au dat lacrimile de durere, am luat antibiotic pentru infectie si i-am multumit lui doamne-doamne ca nu sunt inca insarcinata ca sa-mi pot "onora" tratamentele luna asta.

Am termiant de citit Jurnalul Oanei Pellea. Mi-a placut. Asta pentru ca Oana Pellea scrie cu sufletul afara si pentru ca eu oricum sunt o devoratoare de jurnale, memorii, tin minte cum am citit pe nerasuflate Jurnalul unei fiinte greu de multumit de Jeni Acterian, aveam 19 ani si apoi voiam sa mor de jale.

Eliza a primit un colet albastru cu licurici si povesti, cartea Adei Demirgian. Eliza s-a indragostit de imagini imediat, chiar acolo, in posta, pe bancile din lemn gros . Am dat pagina cu pagina si-am povestit imaginile mari, frumoase, desenate in culori calde, copilaresti de Oana Bucur. Lumea isi platea facturile, eu si Eli dadeam laptic aricilor.
Acasa ne-am mai uitat de 5 ori in ea. Cu ursuletii adusi de Eliza sa-i vada cartea noua si colorata.
I-am zis ca o sa-i cumpar o pisica alba. Mi-a zis: da! O sa-i punem numele Mirtu (ca pisoiul Oanei Pellea, ca tot s-au potrivit in timp lectura mea si ideea achizitionarii unei mate).

Eliza doarme de pranz, inca mai doarme! In brate cu ursuletul Mititelul (nume dat de bunica pentru ca e orfan si mic, cine stie ce poveste o fi inventat). Noaptea se trezeste nu sa vada daca-i mai sunt parintii prin preajma ci doar pentru doua lucruri: aptele si mititeu.
Somn usor!
Am de invelit patru picioruse, doua lunguiete de fetita si doua plusate si maronii.

Afara e tot frig. Bine macar ca s-a marit ziua. E lumina la 5 dupa-amiaza, e ceva! Trec carduri de ciori, multe…nu degeaba le ura Bacovia, e plin Bacaul de croncanituri. Si cand mai sunt si -15 grade se imbina de minune pentru melancolici ca noi.

duminică, 7 februarie 2010

Din copilaria mea (regrete)


Nu le am mereu doar atunci cand sunt trezite de cate-o imagine, de cate-un sunet, de cate-o madlena amaruie din trecut.

Nu vreau sa traiesc din regrete, stiu ca nu fac bine, ca te incetinesc in viata. Cine sufera din neimpliniri e un om mort care degeaba exista, le acceptam, invatam din ele si mergem mai departe nu le dezgropam in fieacre zi si stam langa ela ca la un priveghi , viata nu e asa, nu merita traita asa.
Nu sunt aforistica de felul meu, nu dau lectii de viata nimanui, doar mie insami si poate fiicei mele, de va vrea candva sa citeasca. Cu toate ca singura va judeca ce crede de cuviinta ca e bine si va avea parerile ei, trairile ei.

Toata copilaria mea am regretat ca n-am avut un aparat de fotografiat, pustoaica fiind, colerica si hipermelancolica fotografiam cu ochii orice, apusurile, strazile, satul bunicilor, chipul fratilor mei, as fi vrut sa fac asta si fizic, printr-o apasare pe butonul unui aparat foto, credeam ca abia asa fotografiile mele vor rezista in timp si ca nu le voi pierde. Acum stiu ca nu le-am pierdut, ma gandesc ca mai degraba pierdeam pozele pe hartie decat cele din memoria mea. Totusi am regretat ca nu am avut aparatul meu de fotografiat.

Am suferit ca n-am avut liberatea de face tot ce doream si visam. Libertatea o aveam in mine, in capusorul meu, dar nu aveam cu ce. Cand imi vedeam prietenii cu palete de tenis de camp, cu clasoare, chitara, patine, mi se pareau de pe alta planeta, oameni de o rasa superioara, net superiori mie. Eu nu aveam nimic din toate astea.

As fi vrut sa patinez, sa merg cu masina muuuult, oriunde, peste tot (ai mei n-au avut masina), as fi vrut sa am carti, muulte carti, biblioteca mea era goala, mama avand grija sa umple mai mult plasele cu mancare si nu biblioteca noastra…
Tin minte cum mergeam la biblioteca din oras si-mi luam carti sa citesc, abia asteptam sa scap de ochelarii vrajitoresti ai bibliotecarelor care se uitau aspru la mine cum inchideam usa, cum scoteam cartile, cum faceam parchetul invechit sa scartie si ajunsa acasa citeam, citeam, am imprumutat Seri Albastre de Costache Anton de cateva ori, pe fisa de imprumut era semnatura mea de 4 ori una dupa alta.

Tin minte cum copii din blocul nostru plecau cand se termina scoala in vacanta cu masina parintilor si incaractul portbagajului mi se parea un ritual sfant, la care eu nu aveam sa particip niciodata pentru ca ramaneam in caldura betoanelor pana incepea scoala. Imi amintesc ca am facut rost de un clasor gol, nu stiu cum, si mi-am cumparat primul meu plic de la filatelie, si singurul. Aveam vreo 10 ani, parca tineam in mana o comoara, ma uitam la timbre mult, le asezam si reasezam…facem povesti intregi in mintea mea pornind de la un timbru cu un patinator sau cu un fluture.
De multe ori treceam pe langa patinoarul din oras, erau copii cu patine, noi mergeam grabiti spre casa, ma opream langa gardut si-i priveam minute in sir, mi se parea ca acele lumini de la nocturna stadionului erau licurici si ca acolo era un taram al ghetii magic si mai era si muzicaaa…

Acum e altfel, Eliza va avea patine, aparat foto, carti, clasoare sa colectioneze ce va vrea ea, flori, soparle, capace de pepsi, orice….si totusi am unele regrete si in copilaria Elizei.

La noi in casa nu este nici un instrument muzical, mi-ar fi placut sa aiba parintii sau buncii cantareti, pianisti, violonisti sa creasca in casa cu un pian, chitara, flaut, orice…noi nu avem asa ceva, mi-ar fi placut sa avem o mansarda luminoasa cu un sevalet mare in mijloc sau sa mergem sa schiem sus in munti, nici sportivi nu suntem din pacate...cu toate acestea, sper ca aceste neimpliniri sa fie si sa ramana doar pentru mine si Eliza sa nu simta astfel, sa-si gaseasca echilibrul si linistea in casa noastra asa cum e ea, cu parintii ei asa cum sunt si sa nu-si inabuse nicodata creativitatea, emotia, dorintele si visele daca sunt realizabile…si chiar de nu sunt realizabile!

sâmbătă, 6 februarie 2010

Oamenii buni recita poezii



Parintele Teofil Paraian recita versuri de Zorica Latcu si Traian Dorz

Redevenire


Daca esti parinte de copil mic si tu insuti nu mai esti copil e o mare nepotrivire, lumea adultilor e uriasa si rece pentru ochii si manutele celor mici. Trebuie sa ne aplecam, sa topaim, sa radem, sa ne transformam dintr-un Gulliver plin de ganduri, griji, responsabilitati intr-un pitic potrivit jocului din lumea calda si inocenta.

Nu credeam ca voi redeveni copil, nu ca eram tare matura la minte si comportament dar fata mea a reusit sa-mi arate bucurii ascunse in fiecare lucru marunt al zilelelor noastre.

Cu tine totul are alt miros, alta culoare, cand ti le arat tie, le redescopar, de parca nici nu au fost aici pana acum.

Cu tine m-am dat in leagane, in tobogane, am sarit sotronul, am facut baloane din sapun intre degetele tinute ca un oval, am mancat lapte praf cu limba scoasa, am cantat mai mult decat pana acum in cei 30 de ani, am mers cu talpile goale, am stat verile pana hat-tarziu afara, am privit luna si stelele mai muult, am numarat buburuze si gandacei cate stele sunt pe cer, am devenit experta in bolile copilariei (numai bine in caz ca vreau sa-mi schimb meseria), cu tine am dansat, m-am maimutarit in oglinda, am ras cu toata gura, am plans cand tu plangeai si nu-mi puteai vorbi, am cules scoici, frunze, castane, zile cu soare, ploi sub umbrele mari…

Multumesc, pui drag, ca mi-ai reamintit cantecele de leagan, mirosul de mar copt cu scortisoara, frumusetea imaginilor din cartile de colorat, somnul de pranz atat de relaxaant!

Cum sa imbracam si sa dezbracam papusile de 100 de ori, cum sa dam covrigi de mancare vrabiutelor din parc, cum sa strang 3 cutii de jucarii in 3 minute, cum sa fac mancare pentru bebelusi (e o reteta aparte, cere muulta dragoste)...
Impreuna am numarat casutele ciorilor din copaci, am facut baie-baie cu toate ratustele, am adunat in papuci tot nisipul din parc, am macat fructe, am spus poezii simple, usoare, ti-am spus cum fac toate animalele iar daca nu stiam cum face vreo specie inventam un sunet, ti-am simtit manutele mici in palmele mele tremurande...

Trebuie sa treci printr-o redevenire ca sa-ti simti copilul, sufletul lui, gandurile lui, altfel nu poti.

Multumesc pentru asta, fetita mea!

Fotografia anului

Visam sa ajung fotograf...nu celebru dar cu multe imagini adancite pe retina pe care sa le iau cu mine intr-o alta viata, ca un album de frumusete a acestui pamant, cu fotografii ale oamenilor de peste tot. Visam ca viata mea sa fie un carusel de portrete si locuri noi, voiam sa cunosc traditie, muzica, gandire diferita de a mea…sa fotografiez copiii, mai ales copiii lumii, asa cum sunt ei…veseli, plictisiti, in scoli private, straini prin gari parasite, goi, tristi, manand caprele pe cararui friguroase de munte. Am vrut sa prind intr-o secunda ochii mari, inocenti ai vreunui copil de pe strazile din Maroc sau India sau din alte locuri indepartate.

Am visat, n-am reusit…
Dar am ramas o pasionata de fotografie a vietii asa cum este ea, cu emotia ei, cu frumusetea si melancolia ei.
Urmaresc artisti fotografi oricand am timp liber…urmaresc fotografiile premiate de mari specialisti din asociatia World Press Photo si declarate fotografiile anului. Mereu impresionate, fiecare cu povestea ei ascunsa in spatele imaginilor, fiecare tulburatoare.

Am de gand sa postez cateva dintre fotografiile care m-au impresionat mai ales ca subiectul lor este acelasi: Copilul.

Fotografia anului 1984, fotograf Pablo Bartholomew din India.
Un copil ucis de un gaz chimic in urma unei catastrofe industriale din India in 1984. Aceasta imagine a devenit de atunci un simbol al durerii si un semnal de alarma pentru poluare.

Priviti-i ochii!


vineri, 5 februarie 2010

Ursuletul Waldo si prietenii!

Am colindat muuulte siteuri straine cu literatura pentru todlersi, am dat peste multi autori, unii foarte tineri care scriu carti minunate, cu imagini frumoase. Pacat ca la noi nu sunt destui autori pentru copii. Am avea de exploatat multe din farmecul copilariei romanesti.
Nu fac o lista de linkuri catre carti bune, nu acum…

Acum vreau sa scriu despre Waldo, catelul mare, alb, pufos care alaturi de prietenul sau, baietelul Michael, gasesc solutii tuturor problemelor. Waldo este plin de umor, de prietenie si de compasiune. Este personajul lui Hans Wilhelm, scriitor german, foarte bine primit, citit, vandut, tradus in peste 20 de limbi.
Hans Wilhem traieste in America si merge lunar in scoli unde se intalneste cu copii si le citeste din istorioarele sale despre curaj, suflet, credinta, adevarate lectii de viata.
Povestile sunt delicioase iar imaginile tin ochii micutului ocupati pentru mult timp. Eliza e fascinata de personaj!

Scriitorul a oferit un site de unde mamicile pot descarca gratuit carti cu Waldo si nu numai. Le puteti printa, lamina, perfora, lega cu ata si…gata carticelele!
Aici

http://www.childrensbooksforever.com/childrenpages/picture2.html

Lectura placuta!

joi, 4 februarie 2010

Primul scâncet







Cum sunt o iubitoare de documentare bune, lucrate cu sufletul si cum sunt si mama nu se putea sa nu traiesc intens, filmul regizorului Gilles de Maistre : Le premier cri (Primul scancet).
 Dupa ce a prezentat citadelele Europei, se pare ca reusit sa atinga momentul maxim in carierea lui de documentarist cu acest film. http://www2.disney.fr/FilmsDisney/lepremiercri/
Un documentar plin de emotie, necenzurata, reala, adevarata, un film – poezie, un film nu dedicat doar femeii, familiei, ci Vietii, umanitatii, dumnezeirii. Nu sunt cuvinte mari, nu am pretentia de a fi critic de filme (desi sunt insetata de filme bune) dar dupa ce vezi acest film iti vine ori sa faci imediat copii, multi copii…ori sa iesi afara si sa imbratisezi toate mamicile. Regizorul urmareste zece nasteri in zece locuri diferite si isi aduce camera sa filmeze, cu sfintenie parca, nu doar momentul biologic ci emotia pura, tipatul ancestral, inceputul vietii, minunea nasterii. Filmul pune in evidenta modul difeit de a intampina nasterea unui copil, in clinici de lux, in apa printre delfini sau in desert, nasterea asistata de ultimele aparate sau naterea instinctiva, sub cerul liber, fara moase specializate. Imaginile vizuale curg una intr-alta ca un dans iar vocea lui Sinead O` Connor pe fundal nu te poate lasa insensibil. http://www.youtube.com/watch?v=ngVHtE-iZSQ&feature=related
Este un film omagiu adus vietii!


muzica lui Armand Amar


Just as two breaths become one breath
As two whispers become a cry Miracle, before us lives
The glory of a new born child

luni, 1 februarie 2010

Ninge!

 

Imi place iarna...s-o vad din interior, turturii, Craciunul, fularele, caciulitele Elizei, dealurile albe vazute dintr-o masina care toarce pe sosea, saniutele, copiii cu obrajii rosii, colindele....atat!
Nu-mi place iarna cand imi scartie zapada bocna sub picioare, cand ma dor rinichii si nu ma mai incalzesc orice-as face, cand se intuneca devreme si mai ales luminile aprinse in mijlocul zilei, cand stai in casa... Nu vreau mult, macar +10 grade sa mi se mai incalzeasca nasul si mainile.


Si ca sa nu raman prea glaciala, Eli imi topeste inima cu picturile ei. Eliza picteaza cu pasiune, cu atentie, cu limba scoasa in coltul gurii. A invatat repede ritualul: bagam pensonul in apa, apoi in "acuaele", apoi pictam pe foaie. Face asta minute in sir absorbita de coala alba, uriasa, zice din cand in cand: "Eiza piteaza" ! Draga mamei, vei fi un muritor de foame cu pasiunea asta...dar te iubesc, mica mea pictorita!
Afara e frig, noroc de norii albastri, albastri de pe foile groase de desen.