The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

joi, 30 septembrie 2010

Pentru tine

Desenezi un căluţ pe hărtie, îl decupezi apoi de pe un material pufos şi colorat, îi faci coamă şi codiţă şi e gata de joacă!




Până vine Eliza doarme singur şi-o visează.

miercuri, 29 septembrie 2010

Telefoane

A adus ouă din poiată, a spălat batiste şi le-a pus la uscat pe vie, a cules frunze de flori ca să facă bunica mâncare şi a adus apă de la fântâna mare.
Nu stă mult de vorbă, îmi zice repede pa şi mă lasă cu sufletul mic şi perpelit.
E ca o nelinişte în casă, e ca o lipsă de aer. Ne ciocnim unul de altul, avem timp de toate, de citit, de ascultat muzică, de gătit, de rezolvat treburi destul amânate. Dar vrem să ne uităm la Bambi, vrem ţopăială în pat şi vrem jucării împrăştiate.


La şcoală, copiii şi-ar lua pe o insulă pustie următoarele cărţi: Robinson Crusoe, să se mângâie cu ideea unui alt naufragiu îndelungat, o Carte cu invenţii, să-şi umple timpul meşterind la o barcă magică, un Dicţionar poliglot cu limbile tuturor triburilor, în caz că se întâlnesc cu băştinaşii, o Biblie...sau nişte audiobooks cu laptop şi baterii solare pe care să le încarce pe nisipul fierbinte.

Sunt mititei şi vorbăreţi, iar mie mi-s dragi.



Între timp, am văzut un film, i-am cumpărat Elizei cărţi noi şi frumoase, am băut ceaiuri, am făcut o păpuşă, am adunat multe proiecte de toamnă pe care să le facem împreună şi m-am gândit să-mi fac o gradiniţă pentru copilaşi veseli şi isteţi.

duminică, 26 septembrie 2010

sâmbătă, 25 septembrie 2010

Există un loc...



în care poţi alerga aşa cum eşti: mititel, mititel şi grăbit, printre copacii albi, uriaşi, care se uită la tine din înaltul înaltului.


Un loc cu broscuţe camuflate, ascunse pe sub frunzele galbene şi stârnite să ţopăie de mâini curioase de copil.


Un loc unde apa întră în pădure şi trunchiurile prăbuşite de mesteacăn sunt parcă nişte poduri.


Acolo zboară libelule subţiri şi roşii, acolo sunt limbi de nisip intinse prelung la umbră, până hăt departe, printre copaci, acolo creşte păpurişul ca o vată de zahăr pentru păsări, sunt peşti pe care-i poţi pescui cu beţe lungi, poieni cu flori de toamnă târzie, ochiuri mari de apă în care se fugăresc frunze scuturate, păsări grămezi şi cer alb-albastru.


Acolo miroase a pământ şi a apă, a ciupereci uriaşe, a nisip şi a soare de septembrie târziu.


Acolo mama şi tata sunt cei mai buni prieteni de joacă şi de râsete.
Doar acolo copiii cresc uşor, uşor, cât ai zburătăci printre frunzele foşnitoare.
Şi echinocţii de toamnă ne mângâie pe frunte ca nişte părinţi, alţii..., blânzi şi îngăduitori cu toate.


































marți, 21 septembrie 2010

Meniu



De fiecare dată când mergem la piaţă, Eliza e curioasă cine şi ce vinde. O iau în braţe să vadă ce e pe tarabe. Ne place să ne târgovim, strigă în gura mare uite acolo sunt struguri, la nenea ăla...,
întreabă cât costă şi zice mulţumesc.


Dacă nu mergem în piaţă şi cumpărăm de la supermarket, e şi mai bucuroasă. Mă ajută să aleg fructele şi legumele, apoi le caută pe ecranul cântarului, apasă cu degeţelul pe desenul potrivit cu ce avem noi în pungi, ia preţul şi-l lipeşte bine, aşa cum face cu abţibildurile din cărţi.




O laud că ştie mai bine decât tatăl ei care-i diferenţa dintre unele şi altele. Cum arată un mango sau un dovleac de plăcintă.




Şi ca să pot găti ce cumpărăm, gătim împreună: mama în bucătăria mare şi Eliza la bucătăria mică.
Eu fac mâncarea principală, ea e responsabilă cu desertul.
Azi în meniu, salată de fructe.

 .





Aş fi vrut să stăm la casă, să ne scoatem nasurile în straturile de ridichi sau de ceapă. Să ne scuturăm salcâmi în păr, să culegem cireşe sau zmeură în căni de lut.



Sau...(măcar) să avem ferme unde să fugim la sfârşit de săptămână.

Dar cum agricultura şi turismul nostru sunt la pământ, ştiu că n-o să trăiesc ca-n filme sau ca pe alte bloguri de prin alte părţi.

 N-o să cărăm dovleci cu roaba, n-o să facem dulceaţă de mure culese din grădina unui bun şi harnic agricultor (samaritean), nici n-o să vizităm o fermă de animale.



Dacă aş avea pământ, mi-aş face un loc de copilărit şi de ţopăit pentru toţi copiii.

Cu grajduri, cuiburi de păsări, poduri cu fân,

grădini cu flori şi stropitori, cu legume, lădiţe, lopeţi, livezi cu nuci mari şi leagăne din lemn.

Şi câte şi mai câte.



Din păcate, suntem fete de oraş, ne cumpărăm vinete şi mere de la magazinul mare.





duminică, 19 septembrie 2010

Colecţionez jucării de la tarabe

Pe lângă mingiuţele colorate, de care deja ne împiedicăm prin casă, Eliza colecţionează şi girafe (giaiate).


Are girafa de la Cluj, adusă de tata, girafa de la munte, alta de la mănăstire, alta care a făcut atâta baie de s-a umflat lemnul şi s-a stricat...şi acum girafa de la Slănic.


Toate sunt prietene şi când se întâlnesc pe măsuţa ei de joacă vorbesc de mă doare capul.


Am fost ieri la munte. Slănicul e din ce în ce mai urât. Păcat de aerul curat şi de apa izvoarelor.
Eliza s-a târgovit cu meşteşugarii de la tarabe, şi-a luat suc de brad, a aruncat castane în apa Slănicului şi a vrut să pună frunzele înapoi în copaci.


Afişul de la intrare despre criminalitate nu e o mândrie, ar trebui să fie o ruşine pentru umanitate. De parcă ar fi un privilegiu că oamenii nu se omoară între ei. Să zicem mulţumim frumos pentru aşa o liniştire sufletească?
Ce fac însă dacă plec din Slănic în altă localitate?!















sâmbătă, 18 septembrie 2010

Pentru că

o să ne bucurăm de brazii noştri de Crăciun, pentru că o să ne vedem fata crescând şi o să vedem copiii fraţilor mei...

pentru că vom călători, pentru că vom bea ceai verde ca să nu îmbătrânim...

pentru că îmi asculţi toate prostiile în timp ce conduci, pentru că nu râzi de temerile mele...

 te iubesc!


Eşti sprijin în momentele mele depresive.

vineri, 17 septembrie 2010

Mie să-mi daţi

o bicicletă.
Să înconjur pământul de câteva ori.
Mi-e dor de locuri noi.

Eliza vorbeste din ce in ce mai multe.

Spune tot din casa. Daca merge la mamaie si la tataie, le povesteste tot ce face ea acasa, ce zice mama, daca a certat-o tata...daca vine de la tataie si o intreb ce a facut in timpul zilei, imi zice tot, tot.

De exemplu:

pisica a stat pe canapea, nu a vrut sa pape, vrea alta mancare, mamaie a fumat in balcon, tataie  a facut peste si ea l-a papat cu rosii si cu painita, s-au dus in parc, a facut nani si nu a plans.



Maine si poimaine suntem impreuna toti 3.

Ca o familie!





marți, 14 septembrie 2010

Buzunare cu lumină























Ne-am tot gândit în ultimul timp dacă e bine sau nu
că NU am dus-o la grădiniţă.
Nu ne-am călcat pe suflet s-o trezim la 6 dimineaţa şi s-o lăsăm plângând acolo de dragul socializării.
Azi a împlinit 2 ani şi 7 luni, ştie să deseneze, să cânte, să facă un şarpe din plastilină, dar nu ştie să împartă jucăriile, nici nu ia copilaşii în braţe să fie prieteni.
Cât de sociabilă ar fi devenit după un an petrecut la grădiniţă? Nu ştim. Cât de multe ar fi învăţat stând câteva ore cu alţi 30 de copilaşi îngrămădiţi într-o clasă?

Poate că acea legătură dintre ei ar fi întărit-o, ar fi făcut-o mai puternică, mai puţin plângăcioasă şi ar fi uitat de unele tarantele pe care şi le permite, încă, acasă.
Sau poate că nu ar fi înţeles nimic din acel loc...

Nu s-ar fi schimbat neapărat în bine.
Suntem norocoşi că-i avem pe bunici. Tata e bucuros că fata lui nu va fi traumatizată oficial, orgoliul meu de homeschooling stă foarte bine, iar Eliza e mulţumită, aşa că mai stăm un an acasă.




Azi am cules ghinde, conuri şi melci.
Ne-am uitat la cer prin frunze sparte.
Eliza şi-a umplut buzunarele cu frunze. Mi-a zis că-şi pune şi nişte lumină în buzunar.
Am dat cu picioarele în ghinde, am spus poezii şi-am vorbit despre toamnă.




Poate că o lecţie despre toamnă ar fi fost altfel la grădiniţă.
Dar zilele noastre împreună sunt tot ce avem mai frumos. Şi toamna noastră, hmmm, nu e academică, dar e plină de suflet şi avem şi rezerve de lumini, în caz de întuneric.

duminică, 12 septembrie 2010