The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

duminică, 18 octombrie 2015

pe oriundelea

...dacă am fi în America și am avea o casă și șase copii?
m-ai întrebat în timp ce urcam dealul spre pădure
într-o zi frumoasă de toamnă, cu miros viu de viață ce trebuie trăită,
o zi atât de frumoasă încât ți-am răspuns că ...
ar fi fost minunat să am șase copii într-o casă ...
 
 pentru că eu mă minunez de bucuria lor și mă bucur de minunarea lor...ca într-un joc de cuvinte și de frunze și de nori, pentru că le arăt cum să-și prelungească urechiușele spre sunetele din jur, cum să-și înalțe năsucurile în aer și să respire aer curat, cum să închidă ochișorii și să-și lase obrajii încălziți de soare, cum să-și facă zmeu din funigei, iar ei mă ascultă râzând în jurul meu

  le spun că fluturii sau buburuzele se așază pe oamenii buni la suflet, iar ei mă strigă bucuroși din urmă: uite, și pe mine a venit unul, și pe mineee, și zâmbesc de glasul lor ca o campanulă clopoțind sub vântul ușor...

 pentru că le spun că mergem într-o aventură, iar ei chiar mă cred, le arăt unde trebuie să ajungem, și se miră cât au urcat, ori că am avut dreptate de indiciile de pe traseu descoperite de ei, chiar, aici era scorbura aia maaaaare, și aici e troița, am găsiit! îi aud veselindu-se de parcă e marea lor responsabilitate, să caute nuștiu ce fructe, ori nuștiu ce copaci cu trunchiurile lipite 

în echipă e magic, se strigă, se împrăștie, se adună, se completează, se hlizesc, își caută boșorogi de suit la deal și termină poveștile începute de tata, cele cu dinozauri sau cu  zmei cu trei capete
tăiate de un voinic cu sabie de aur...
 
 iar când găsești tufe de mure, îi strigi doi câte doi și le umpli mânuțele de fructe, și ei se bucură de parcă-i Crăciunul 


 îi iubesc pentru că se miră și mă întreabă orice și inventează cuvinte, poți să mergi pe scurtătură sau pe lungitură, pe aici, sau pe oriundelea vrei tu...
 
 mă bucur de ei pentru că sunt atââât de frumoși, de senini și de puri, de parcă sunt ucenici într-o sală mare de clasă, afară,
toate vor să le știe, să le atingă, să le iubească...și asta e viața 


 e un joc, e un foșnet, e cât ridici ochii să vezi uliul care caută șoareci de camp, e cât alergi după doi fluturi portocalii, uitați de vară aici, e cât stai pe iarbă și înfuleci o plăcintă cu fructe și râzi că ceilalți că au dinții negri de mure, e când te minunezi de nori sau de oile căcăcioase care-au lăsat dâră pe drumul lor...

  urechea aude ce vrei tu să audă și ochiul ce vrei tu să vadă, iar dacă măcar pentru o zi am auzit păsările și am văzut drumul suind la pădurea îngălbenită și departe, departe, șirurile de munți, înseamnă că am învățat o lecție despre noi, despre cât de frumos este totul!
 
  da, aș vrea să am o casă plină de copii! iar tu știi asta, și vezi că mă țopăi cu ei și mă hărjonesc și-mi schimb glasul scoțând cuvintele dulci, sus în aer, iar ei mă cred pe bune și parcă-și înalță ochișorii în sus
să vadă tot ce spun eu
 
 azi am fost fericită!  

e atât de simplu!

duminică, 20 septembrie 2015

O seară într-o pungă de hârtie

Să adunăm comori!
e joaca preferată a Elizei
 
de fapt, singurul înțeles pe care ea îl dă acestui cuvânt este...ceva din natură, comori adică pietre în formă de inimă, ghinde, conuri cu miros de rășină, frunze zurgălăi,
comori...adică scoicile de la mare, castanele din fața școlii, vreo floare din drumul de la stână...
comori...adică pene, pietricele albe, cochilii dungate de melci
și-atât!
 

aseară au căutat în echipă, Andrei a propus să se numească echipa TARE, și-au pornit la cercetat, timp în care eu am corectat teste inițiale, iar tata a alergat



 Eliza le vedea repede, uite pana, gataaaaaa, Andrei, tu caută o piatră, hai, repede și bețe, câte a desenat mama, ce număr e acolo? trei, zice Andrei, bucuros de câte ori soră-sa îl pune să recunoască cifrele. Bine, trei bețe, caută-le, pune-le în punguța de hârtie! 

  
 și câte frunze verzi, Andrei? Două!, dar galbene? tot douăăăăăăă, strigă el de pe buturugă de parcă ar fi la câțiva munți depărtare. Îi place să dea el indicațiile, e bucuros, nu-i văd fața, dar îl simt, știu că zâmbește după voce, și ...să căutăm...și...ched că o nucă
 a desenat mama pe harta asta!
 
acolo nu erau copaci de nuci, dar eu am pus una pe masă, și-au căutat prin iarbă, și-au căutat, până-au găsit-o. Nuca, Andrei, era chiar aici, sub nasul nostru, o pus-o mama aici!
 Aaaaaaa, zice el, ai fost tare, Eliza!


 
și-au umplut punguța și-au revenit să-mi arate misiunea lor împlinită.
ce seară, atât de ușor de fericit un copil, atât de ușor de fericit al doilea copil, atât de ușor de fericit un părinte, atât de ușor să fiți împreună, bucățele mici din univers, căutând alte mici bucățele din univers prin foșnetul uscat al toamnei.
 

 poate că dacă peste tot părinții ar avea timp de o joacă prin toamnă, copiii ar fi altfel, poate la un texst initială n-ar scrie cum toamna tata face țuică, ar scrie ce miros are toamna, cum se aude, ce culoare are...toamna e miros de castane, e frunzăială, e nor roșcat, e copac scuturat și nu doar miros de vin, și de țuică din ograda mamei
 

Nu știu ce vor scrie ai mei în textele lor de la școală, poate despre frunzele elicopter, sau scorburi ca un nas de moșneag, sau nori ca un ceainic, sau despre mușuroaie cât Himalaya furnicilor, despre cum se scutură arțarul sau carpenul, despre cum miroase rășina din con, sau ploaia, cum ies melcii afară, despre râme, bălți, frunze pictate de zâne, sau...poate...nu vor scrie nimic din toate acestea, dar știu, știu că în seara asta am adunat COMORI
cele ADEVĂRATE, cele după care aș vrea să râvnească mereu
și nu după altele...

 
în seara asta, am fost ceamaibogatămămică
cu ei doi sub lumina blândă de septembrie
c-o pungă de hărtie plină de toamnă
răsturnată pe masa mea
 
ah, COMORILE mele!