...dacă am fi în America și am avea o casă și șase copii?
m-ai întrebat în timp ce urcam dealul spre pădure
într-o zi frumoasă de toamnă, cu miros viu de viață ce trebuie trăită,
o zi atât de frumoasă încât ți-am răspuns că ...
ar fi fost minunat să am șase copii într-o casă ...
pentru că eu mă minunez de bucuria lor și mă bucur de minunarea lor...ca într-un joc de cuvinte și de frunze și de nori, pentru că le arăt cum să-și prelungească urechiușele spre sunetele din jur, cum să-și înalțe năsucurile în aer și să respire aer curat, cum să închidă ochișorii și să-și lase obrajii încălziți de soare, cum să-și facă zmeu din funigei, iar ei mă ascultă râzând în jurul meu
le spun că fluturii sau buburuzele se așază pe oamenii buni la suflet, iar ei mă strigă bucuroși din urmă: uite, și pe mine a venit unul, și pe mineee, și zâmbesc de glasul lor ca o campanulă clopoțind sub vântul ușor...
pentru că le spun că mergem într-o aventură, iar ei chiar mă cred, le arăt unde trebuie să ajungem, și se miră cât au urcat, ori că am avut dreptate de indiciile de pe traseu descoperite de ei, chiar, aici era scorbura aia maaaaare, și aici e troița, am găsiit! îi aud veselindu-se de parcă e marea lor responsabilitate, să caute nuștiu ce fructe, ori nuștiu ce copaci cu trunchiurile lipite
în echipă e magic, se strigă, se împrăștie, se adună, se completează, se hlizesc, își caută boșorogi de suit la deal și termină poveștile începute de tata, cele cu dinozauri sau cu zmei cu trei capete
tăiate de un voinic cu sabie de aur...
iar când găsești tufe de mure, îi strigi doi câte doi și le umpli mânuțele de fructe, și ei se bucură de parcă-i Crăciunul
îi iubesc pentru că se miră și mă întreabă orice și inventează cuvinte, poți să mergi pe scurtătură sau pe lungitură, pe aici, sau pe oriundelea vrei tu...
mă bucur de ei pentru că sunt atââât de frumoși, de senini și de puri, de parcă sunt ucenici într-o sală mare de clasă, afară,
toate vor să le știe, să le atingă, să le iubească...și asta e viața
toate vor să le știe, să le atingă, să le iubească...și asta e viața
e un joc, e un foșnet, e cât ridici ochii să vezi uliul care caută șoareci de camp, e cât alergi după doi fluturi portocalii, uitați de vară aici, e cât stai pe iarbă și înfuleci o plăcintă cu fructe și râzi că ceilalți că au dinții negri de mure, e când te minunezi de nori sau de oile căcăcioase care-au lăsat dâră pe drumul lor...
urechea aude ce vrei tu să audă și ochiul ce vrei tu să vadă, iar dacă măcar pentru o zi am auzit păsările și am văzut drumul suind la pădurea îngălbenită și departe, departe, șirurile de munți, înseamnă că am învățat o lecție despre noi, despre cât de frumos este totul!
da, aș vrea să am o casă plină de copii! iar tu știi asta, și vezi că mă țopăi cu ei și mă hărjonesc și-mi schimb glasul scoțând cuvintele dulci, sus în aer, iar ei mă cred pe bune și parcă-și înalță ochișorii în sus
să vadă tot ce spun eu
azi am fost fericită!
e atât de simplu!
