din nou

 "Pot trăi copleșită fie de beznă, fie de splendoare. Vreau să fiu toată numai ochi, în scânteierea orbitoare a slavei” (Ann Voskamp - O mie de daruri)

Citind din Nichita Stănescu la bibliotecă, mi-am spus: da, să mă asemui unui copac, să am o mie de brațe cu care să îmbrățișez lumea, două vizibile și restul invizibile. Să le cuprind pe toate din timp, să mă bucur de ele din timp, să simt că trăiesc din timp.

Să mă bucur aici și acum. E atât de puțin pentru fericiri și minunări, e atât de multă risipă cu timpul pentru frică și haos.

Azi, în drumul nostru, din nou spre păduri și spre dealuri, am respirat liniștită. Puteam fi într-o biserică, slăvindu-l pe Dumnezeu, sau puteam fi pe un deal, cu ochii spre cerul deschis, slăvindu-l pe Dumnezeu.

Ei au ales sus pe deal!

Și toate cântau. Psalmi atât de frumoși. Soarele printre crengi: fericiți cei milostivi..., eșarfele fluturând: fericiți cei blânzi..., florile alb-desfăcute pe crengi: fericiți făcătorii de pace...

Toate cântau o altfel de slavă, a creatorului, a omului, unire prin simplul act al mirării de cât de frumoase sunt toate.

Omul și Dumnezeu țopăind împreună prin pădurea proaspătă de primăvară. UNU într-un bucurie!

 Oare nu asta vrea de la noi? Să ne bucurăm, să ne minunăm, să iubim tot ce-a creat?

 Nu ne-am dus la biserică azi, dar am intrat în pădure, printre păsări, flori, miros de iarbă renăscută, ecou și cer curat printre crengi, momentul nostru de taină, de liniște, de a FI mai aproape de ce este sfânt. Nu e chipul Lui peste tot în jur? Nu sunt ca niște vitralii florile albe și vrăbiile printre crengile verzi? Și toporașii nu au miros la fel de frumos ca tămâia?

  Oare căldura revărsată peste noi și glasul copiilor, părâul din vale, albinele din tufele de meri înfloriți nu sunt toate o slujbă afară, în aer liber, spre slava lui Dumnezeu?

 

Azi, de sus, de pe deal, am fost mai mai aproape de sufletul lui Dumnezeu. Văzând cu o mie de ochi și îmbrățițând cu o mie de brațe slava Lui!