toamnă românească

nicăieri nu miroase toamna ca aici, acasă.
nicăieri nu se aude toamna ca aici. 

e ceaţă şi soare, miros de fum, de foc, de frunze,
e foşnet si lumină caldă

iar peste tot maro, roşcat, nervuri, seminţe, vânt, cer gol, galben, aur, abur,
amestecate

cu aerul dezgolit, toate se aud cu ecou, toate vibrează pe alte tonuri, mai clare, le auzi separat, nu ca în învălmăşeala euforiei de primăvară.
toamna e linistita, natura e minimalista, iti auzi respiratia, gandurile, inima

azi am fost din nou copil, ca o terapie.

am adunat nuci şi struguri, ne-am pus scaieţi in piept, am strigat oile, am cântat din frunze de salcâm

ne-am întrecut cu ziua, am fost biruitori prin joaca noastră şi aerul de prietenie ne-a învelit ca o patura moale, de lana

spre seară eram cu o toamnă în plus, cu o bucurie naivă în plus

azi am foşnăit, am chiuit, am cântat, am respirat 

într-un calendar din tinereţea noastră 

cu copiii sănătoşi, cu fructe, cu soare şi-o dungă oranj la apus
cu mii si mii de motive de recunostinta

toamna de acasă e sfântă, aşa miroase, a uscat, a uliţă, a tămâie, a pârguit, a tihnă.