A înnebunit Dumnezeu!

Ieri, în autobuz, a urcat un om cu un acordeon. Şi-a pus pălăria murdară pe armonică, sperând să primească nişte bani în ea, şi a început să cânte. Valurile Dunării curgeau atât de simplu din cutia lui roşie, şi degetele murdare nimereau perfect fiecare clapă.

Oamenii l-au oprit, i-au zis să coboare, să-i lase cu muzica, e criză şi nu au mâncare, nu le trebuie cântece. O femeie, cu cine ştie ce frustrări adunate, s-a descărcat pe  bietul om, zicându-i să coboare la prima, iar alta mai în vârstă a adăugat:

toţi au înnebunit, a înnebunit Dumnezeu!

Pe la capătul autobuzului ajunsese la Zaraza. Nimeni nu i-a dat nimic. Înainte de a coborî, m-a privit şi mi-a zis: am făcut conservatorul, domniţă, părinţii aveau casă mare, comuniştii ne-au dărâmat-o! ... şi-a pus pălăria învechită pe cap şi-a plecat.

L-am privit pe geam, şi-a scos o batistă să-şi ştreargă maşinăria cu muzică frumoasă.  

Cât de nebun poate fi Dumnezeu?

Cu cât îl întrec oamenii?