Ea, în plină tuse măgărească, cu muci fără sfărşit, fără poftă de a mânca ceva, orice, fără somn la prânz, în admiraţie plictisită de vântoase şi ploi pe la geam, şi ieşit cu ţârâita pe-afară. Cu tras de mine să facem un puzzle sau o activitate nouă, dacă nu, se supără.
Eu, somn pe bucăţi, cu foieli şi văitări. Mă aplec şi trebăluiesc prin casă cu burtoiul mare după mine. Ar trebui un murphyism nou, când nu te poţi apleca, din oarece motive, tocmai atunci pică toate pe jos, şi gravitaţia se însuteşte. Abia mă port, abia trag şosetele căpriţei care zice că nu poate singură, că-s picioarele încăpăţânate, abia spăl donşoară neastâmpărată, pregătesc mâncarea şi strâng de prin casă, parcă mai încâlcită şi mai nelalocul ei ca oricând... sau aşa mi se pare mie, suferind de nesting preparing.
Şi mă simt vinovată când ţip la dansul tarantela pe care-l joacă sora cea mare, când nu mă mai pot juca cu ea ca înainte, şi parcă abia aştept să nasc, să intru în alt ritm, că tare lungă e aşteptarea şi numărarea zilelor.
El, zbânţuit din coate, cap înfipt exact între oasele bazinului meu, gata, gata să iasă, somn oricând vrea el, şi nu pot eu, mânuţe scoase spre soră-sa când aceasta îi citeşte o poveste sau îl întreabă dacă are pat acolo înăuntru sau dacă are hăinuţe.
Tata, ba cu noi, ba prin delegaţii, puţin emoţionat şi nerăbdător şi speriat.
Dar...tragem aer în piept şi spunem că suntem pregătiţi, avem cele necesare, dragoste multă şi sâni grei de pe-acum, şi gânduri răbdătoare şi calme, cel puţin în teorie.
E ca şi cum am avea cizme colorate cu care putem sări în toate bălţile ploilor, fără să ne udăm deloc.
He, he!
Va fi uşor, şi tiptil, tiptil, vom creşte mari şi puternici.
