Să laşi la sfârşit o frunzuliţă...

 - Hai să ne jucăm mă iubeşte !
Vrea să fugim în grădină şi să luăm crenguţe din salcâm, ca să rupem frunzele.

Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte...şi rupe câte o frunză, zâmbind pe sub pălăria ei cu buline.

La sfârşit încheie cu mă iubeşte.

- Cine te iubeşte, Eli?

- Nimeni, pune buzele a plâns..

- Cum nimeni? Dar mama nu te iubeşte? Tata, bunica?

- Nuuu...că am uitat să las o frunzuliţă...şi se supără tare, tare pe joc.

Eu o iubesc. Şi toţi cei din jurul ei.
Ştie că mergem să vedem o grădină cu flori şi o mare albastră.
Adică la Balcic.

Am trei locuri de suflet, locuri dragi, dragi: Toscana, Balcic şi Santorini.

La bunici

 eşti ajutor de nădejde în grădină, fără tine nu creşte nimic, nimic...

 aduci apă de la fântâna de la colţ, ca să uzi ceapa, să crească pănă la acoperiş,

 smotoceşti puii piuitori,

 aduni ouă şi le numeri, mereu sunt vreo 14 şi ceva

 de jur împrejur miroase a iasomie, soc şi salcâmi, o combinaţie de alb care te îmbată, mai ales dacă dormi la prânz afară,

inventezi poveşti despre Mişa, câinele din ogradă, cum vrea el să meargă la mare să înoate

 alergi, ţopăi, sari, zburzi,

şi e bine!

Familia

Aseară Eliza şi-a aşteptat unchiul la aeroport.

Îmi iubesc fraţii şi sunt tare bucuroasă când ne vedem.

E un sentiment cald, vechi, ascuns în adânc, acumulat ca un bulgăre rotit de-a lungul copilăriei.

E o dragoste duioasă, grijulie, simţi că aparţii unui întreg, unei familii, şi de asta întâlnirile noastre atât de rare mă umplu de bucurie.

E frumos să ai fraţi sau surori.

Aşa a apărut şi Andrei, ca un dar pentru Eliza, iar Eliza ca un dar pentru el.

Ca o întregire şi o mângâiere.

"De treci codrii de aramă..."

Dai peste Pădurea de argint.

Oficial, e mare loc de atracţie turistică, cu panou pus la întretăieri de drumuri, între Văratec şi Agapia, dar cu poarta de intrare blocată cu lanţuri.

Câteva maici ne-au spus că e doar numele de ea şi că nu e îngrijită de nimeni, nu se mai văd potecile şi n-ai cum s-o vizitezi că e închisă şi plină de bălării.

Mi-a sărit căciula de supărare, am scos lanţul pus de vreun nene de pe la ocolul silvic, şi-am intrat.

E un loc minunat. Întradevăr, iarba e crescută sălbatic, abia se văd cărăruile, în mijloc sunt câteva bănci şi-o inscipţie cum că pe aici s-a plimbat şi a scris Eminescu.

Pe mesteceni se caţără flori şi tufe înalte, sunt plante pe care nu le-am mai văzut niciodată, se aud păsări şi e o pădure de vis, şi chiar în mijloc e un stejar secular, de-ţi cade pălăria dacă te uiţi la el.

Cât am hoinărit pe acolo, mi-am expus planul meu de recuperare a pădurii.
Să o curăţ, să pun bănci din loc în loc, şi panouri mici cu versuri din Eminescu, să se audă muzică sau poezii recitate de actori, să poţi simţi cu adevărat "mândra glăsuire".

Al meu a râs de mine, că nu aş avea turişti dornici de-o astfel de relaxare şi că nici Veronica Micle n-ar fi aşa sensibilă.

Cică nu mai există homo poeticus, ci doar homo wireless.

Oare?

Nebuloase sfinte

Mi-e dragă pictura lui Grigorescu de la Agapia. De câte ori merg acolo, nu mă mai satur s-o privesc. Pentru că toate chipurile de sfinţi au fost pictate după chipurile de săteni din Agapia, pentru că icoana Maicii Domnului e după asemănarea unei ţărance din Filioara, cu pruncul în braţe. Sunt calde şi blânde.

Mereu mă mir cât de mult seamănă cerurile din spatele sfinţilor şi al îngerilor cu marile ceruri de deasupra, cu nebuloasele şi galaxiile din univers, aceleaşi culori, aceeaşi atmosferă şi lumină.

Parcă e un fel de Hubble sfânt, prin care nu te mai saturi să priveşti.

E linişte şi sfinţenie la Agapia! 

Ierbarul meu de primăvară

 



I am in love !

 

Ca să fie fericită

...aş lăsa-o să alerge printr-o grădină zoologică toată ziua

 

acolo unde zimbrii sunt mari, mari şi au gâtul gros, adică greabăn...

păunii au coadă cu ochi, iar păuniţele au flori în cap,

mistreţii dorm la prânz, ursul stă cu botul pe labe şi trebuie să-i dăm cafea, ca în cântecul Ursul doarme, iar căprioarele vin curioase să vadă copiii.

Şi dacă vine Feline, prietena lui Bambi, şi te întreabă cum te cheamă...răspunzi repede, sincer şi naiv, cu glas emoţionat şi cu ochii luminoşi: mă cheamă Eliza!

Dacă aveţi drum prin Neamţ, mergeţi la Rezervaţia de zimbri, e frumos!

De zi cu zi

Am o listă întregă de făcut, toate aşteaptă cuminţi lângă mine, doar, doar m-oi apuca de ele. Aştept să treacă zilele de recuperare, că de făcut, le-aş face eu pe toate chiar acum, imediat, dar trebuie să aştept liniştită să se termine tratamentul.

În capul listei e Eliza şi Lucian, aş vrea să fiu cu ei ca înainte, parcă-s dată puţin la o parte din ritmul familiei, şi doar îi privesc şi aştept să funcţionez mai bine. Timpul cu ei e cel mai important, parcă toate trec prea repede pe lângă mine şi mi se face frică.

Să mergem în Neamţ, să vedem zimbrii şi mănăstirile, să mă văd cu fratele meu care vine în ţară, să ieşim în parc pentru câteva ture cu gura până la urechi prin tobogane, să mergem la ţară, să vedem puii ăia galbeni care mişună prin ogradă, şi cu care se laudă bunica, să-mi văd straturile de căpşuni, să...

Azi ne-am plimbat prin ploaie, fiecare cu umbrela ei. Copacii de castan au înflorit. Melcii ieşeau prin bălţi. Un soare apărea din când în când printre nori.

Toate sunt minunate! E păcat să le pierzi, să nu le trăieşti...

Integrare

Vechea mea dilemă...cât învaţă un copil la grădiniţă, cât învaţă el acasă. Ce lipsuri va avea când va fi alături de copiii care au mers zi de zi şi s-au integrat în sistemul revoluţionar românesc de educare a preşcolarilor...

Cu cât va fi mai prejos şi ce handicapuri va avea? Ce-i va lipsi şi cum va fi văzută de iluştrii învăţători?

Eliza nu merge la grădiniţă şi nici n-o voi da. Nu cred în statul pe scăunel, nici în vocea ridicată a educatorilor mohorâţi, care discută doar despre Boc şi aşteaptă cu lehamite ieşirea la o pensie jalnică. Nu cred nici în mobilierul pictat frumos, nici în jocurile noi aşezate teancuri prin dulapuri şi cu care copilaşii oricum nu se joacă. Nici în fişele plictisitoare, nici în minunatele serbări cu fulgi de nea.

Vreau să cred în căldura din casa noastră, pe care o transformăm în grădiniţă oricând vrem noi. Şi mă amăgesc cu ideea că aici, lângă mine, va învăţa tot ceea ce are nevoie pe mai târziu. E o grădiniţă fără program concret, fără impuneri, e o joacă şi o învăţare permanentă. Şi nu doar înăuntru, grădiniţa noastră e peste tot, în pădure, la bunici, în oraş, în excursii.

Poate că vor fi lipsuri atunci când o vor evalua, poate că nu se va integra într-un colectiv deja sudat şi sţiutor a toate, poate va fi atunci vina mea. Dar încă nu regret nimic.

Mă bucur că pot sta cu ea şi că trăim împreună anii ăştia mititei. De nu va şti ceva din programa impusă de minister, măcar va şti că are o familie care o iubeşte mult. Şi la rândul ei va împărţi din alte valori, adunate acasă, la o altfel de grădiniţă...

Creştem

M-am trezit deodată că am fetiţă mare, care le înţelege pe toate şi vrea să le facă pe toate. Să dea ea cu aspiratorul, să spele ea vasele, să facă mâncarea, adică să pună puţin de sare acolo şi puţin de zahăr dincolo, să spele ea fructele sau legumele...

 Aşteaptă să-mi treacă mie burtica şi să mergem la mare. Apoi să-l scoatem pe Andrei şi eu să ma joc cu amândoi şi să fiu bucuroasă. Să pictăm toţi trei...

Îmi culege flori şi-mi împrumută coroniţa ei galbenă ca să fiu mai frumoasă...

Şi e înţelegătoare cu toate şi cuminte şi bună.

My moments

Azi am fost la ecograf. Andrei e bine, gras şi sănătos. Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Amiezile mele de mai sunt mai liniştite acum.

De parcă mi-a venit sufletul înapoi acasă.

 We live in the world wen we love it!

R. Tagore