Orice pat de spital ar trebui să fie un loc de meditaţie.
Asupra vieţii. Şi a frumuseţii ei.
Cât am fost la reanimare, mă îngrozeau cuvintele celor din jur: trebuie să se facă bine, să meargă acasă, are copilaşi de crescut, e prea tânără, o aşteaptă copiii...de parcă începusem un joc de-a v-aţi ascunselea cu viaţa, molcom, arghezian.
Îmi venea să le strig asistentelor că voi fi bine, că voi merge acasă, că voi juca într-adevăr acest joc, undeva într-o pădure cu primăvară şi cu aer.
Şi l-am jucat, pe cel viu, vesel, cu chicoteli şi cu strigăte.
Viaţa e minunată!
Eliza se ascundea după copaci şi tot ea îmi spunea unde este, şi râdea când o găseam...Îi era dor să fim împreună.
E un joc fascinant, în care ne găsim şi ne redescoperim unul pe altul.
Şi noi...pe noi înşine...
Puterea de a depăşi momentele dificile se află în noi, celor care ne trag în jos nu trebuie decât să le dăm "ignor".
RăspundețiȘtergereŞi eu care mai speram într-o vedere la mare, în aprilie. Poate la anul în formaţie completă :)