Trei gherghine galbene

Gazul dinaintea anesteziei. Miros de moarte. Teama mea anecestrală, de pradă prinsă în laț, claustrofobică. După operație, picioare chircite, amorțită și plânsă în mine. Și rău.

Ar fi chemat-o, poate, Amalia. I-am fi spus Lia. Lia și Eli ar fi fost prietene.

 

La reanimare și în salon eram doamna cu extrauterina. Ce ciudat ne numește viața în raport cu cei din jur, împrejurările ne dau nume. Uneori dulci, alteori amare.

 

14 octombrie. Sf. Paraschiva. Acum mulți ani împărțeam ceai cald pelerinilor și curățam saci de cartofi în bucătăria mitropoliei. Eram veselă. Undeva am greșit.

Rău. 4 zile aici. Timpul parcă merge invers, împiedicat, ca un melc orb. Și copiii mei mă așteaptă acasă.

Noapte. Afară o stea care se clatină. Sau eu mă clatin?

Ce pustie ieși dintr-o maternitate fără un copil în brațe. Care-a fost rostul tău acolo?

Dimineața după operație, sânii sunt piatră. Altă durere. Toți îmi spun să-l înțarc pe Andrei, îmi dau pastile de la care amețesc și vărs. Sunt la pământ cu toate. El plânge acasă după mine, eu aici. Ruperea asta bruscă e o durere. Mi-o asum, mititelul meu drag!

Eliza vine să mă vadă. Dar Andrei nici nu știe dacă mai vin sau nu la el, unde-am plecat și de ce nu mai sunt prin casă. Mă caută și stă la ușă cu ghetele-n mână. Nu vreau să-l aud la telefon, îl las așa.

 

Toate femeile din salon vorbesc. Mult. Amețitor, de parcă n-ar fi bolnave. Sunt de la țară, le-au văzut și le-au trăit pe toate. Bărbați beți, muncă grea, fete violate de tați, preoții de prin sate care rup părticele de bine și de rău, blesteme, babe vrăjitoare, mă minunez și trag pătura peste mine. Nu mă pot întoarce și mi se pare că m-am lipit de pat. Și că aici voi rămâne.

 

Să ai răbdarea unei perfuzii... 

 

N-am plâns încă de asta. Nimănui. Nici în mine. Mă abțin de atâtea lacrimi, vai mie de timpul când nu le-oi mai ține. Abia atunci mă voi liniști.

 

Aș vrea să plec undeva, liber, departe, frumos. Ca artiștii ăia de cântă pe străzi și dorm cu capul pe-o carte. N-am cum. Sunt aici cu ei. Și-i iubesc. Si ei pe mine. În felul lor.

Un pițigoi vine la geamul meu de spital. Am crezut că vrea să fim prieteni, dar el ciugulește cu ciocul din brânza mea și-apoi zboară.
 

Mă vizitează M. și C. Dragele mele! Supa voastră e supă pentru suflet!
 

În salon o femeie slabă, slăbită. Aflu că e învățătoare, aș fi ghicit asta. După un timp, începi să-i cunoști pe cei din tagma ta, au un chip asemănător. Asistentele vin la ea și-o mângăie pe cap. Singurele ei perfuzii sunt cu fier. Ea nici nu le mai privește, se uită fix pe peretele din față. Cred că nici nu le mai aude.

Aflu că are cancer de col uterin, că mai are vreo 3, 4 ani de trăit și că n-au ce să-i mai facă.E de-o muțenie tristă. Singura dată când a vorbit a fost cu florile de pe geam.
Le-a schimbat apa și le-a spus că sunt frumoase. 3 gherghine galbene.

Doamna de la geam pleacă la operație. Are 70 de ani și o minte minunată. Îmi lasă cartea ei. 14 dialoguri despre o Românie pierdută. Între George Rădulescu și Pleșu, Tudor Gheroghe, Puric, Pellea, și alții.

Asistentele vor bani. Își apropie buzunarul de patul meu. Știu deja că nu le dau și-mi trag pansamentul cu nervi. Demnitatea doare.

La patul meu, Aurelia, Alina, Andra, Lacrima și Ioana. Alina îmi zâmbește, Andra mă încurajează bărbătește, iar Aurelia îmi spune că ea le-a adus. Visez.

Acasă copiii sunt cuminți. Construiesc un castel din cuburi pentru mama. Andrei plânge noaptea. Eliza îmi desenează ceva secret.
 

În stânga o căldărăriță pocăită, așa ni se prezintă. Vorbește mult și repede în limba lor. Se ceartă, își ridică cămașa de noapte-n cap. Ziua râde și povestește despre tradițiile din palatul ei, iar noaptea sforăie cu baticul ei colorat și cu toate duhurile din ea. Mă sperii și parcă aș vrea un paravan de lumină sau niște aripi.
Mie mi-e milă de ea, ei îi este milă de mine. Mila uniformizează.

Ce să-ți aduc de-acasă? O carte!

 

Tudor Gheorghe vorbește de mitocani și mârlani, de agresivitatea oamenilor din jur. Aș vrea o țară în țară, cu oameni aleși. Să vorbim doar din priviri. Ălea pline de bun simț și de drag.
 

La plecare mă rog să nu mai ajung niciodată așa. Las părți din mine aici, și asta mă face atât de vulnerabilă.

Vreau doar soare. Știu că vine toamna, dar vreau un soare în mine. Să mă încălzească de toate...

Când plec, schimb apa florilor și le mai privesc din ușă. 3 gherghine galbene la un geam de spital.