Ierbarul meu de primăvară

 



I am in love !

 

Ca să fie fericită

...aş lăsa-o să alerge printr-o grădină zoologică toată ziua

 

acolo unde zimbrii sunt mari, mari şi au gâtul gros, adică greabăn...

păunii au coadă cu ochi, iar păuniţele au flori în cap,

mistreţii dorm la prânz, ursul stă cu botul pe labe şi trebuie să-i dăm cafea, ca în cântecul Ursul doarme, iar căprioarele vin curioase să vadă copiii.

Şi dacă vine Feline, prietena lui Bambi, şi te întreabă cum te cheamă...răspunzi repede, sincer şi naiv, cu glas emoţionat şi cu ochii luminoşi: mă cheamă Eliza!

Dacă aveţi drum prin Neamţ, mergeţi la Rezervaţia de zimbri, e frumos!

De zi cu zi

Am o listă întregă de făcut, toate aşteaptă cuminţi lângă mine, doar, doar m-oi apuca de ele. Aştept să treacă zilele de recuperare, că de făcut, le-aş face eu pe toate chiar acum, imediat, dar trebuie să aştept liniştită să se termine tratamentul.

În capul listei e Eliza şi Lucian, aş vrea să fiu cu ei ca înainte, parcă-s dată puţin la o parte din ritmul familiei, şi doar îi privesc şi aştept să funcţionez mai bine. Timpul cu ei e cel mai important, parcă toate trec prea repede pe lângă mine şi mi se face frică.

Să mergem în Neamţ, să vedem zimbrii şi mănăstirile, să mă văd cu fratele meu care vine în ţară, să ieşim în parc pentru câteva ture cu gura până la urechi prin tobogane, să mergem la ţară, să vedem puii ăia galbeni care mişună prin ogradă, şi cu care se laudă bunica, să-mi văd straturile de căpşuni, să...

Azi ne-am plimbat prin ploaie, fiecare cu umbrela ei. Copacii de castan au înflorit. Melcii ieşeau prin bălţi. Un soare apărea din când în când printre nori.

Toate sunt minunate! E păcat să le pierzi, să nu le trăieşti...

Integrare

Vechea mea dilemă...cât învaţă un copil la grădiniţă, cât învaţă el acasă. Ce lipsuri va avea când va fi alături de copiii care au mers zi de zi şi s-au integrat în sistemul revoluţionar românesc de educare a preşcolarilor...

Cu cât va fi mai prejos şi ce handicapuri va avea? Ce-i va lipsi şi cum va fi văzută de iluştrii învăţători?

Eliza nu merge la grădiniţă şi nici n-o voi da. Nu cred în statul pe scăunel, nici în vocea ridicată a educatorilor mohorâţi, care discută doar despre Boc şi aşteaptă cu lehamite ieşirea la o pensie jalnică. Nu cred nici în mobilierul pictat frumos, nici în jocurile noi aşezate teancuri prin dulapuri şi cu care copilaşii oricum nu se joacă. Nici în fişele plictisitoare, nici în minunatele serbări cu fulgi de nea.

Vreau să cred în căldura din casa noastră, pe care o transformăm în grădiniţă oricând vrem noi. Şi mă amăgesc cu ideea că aici, lângă mine, va învăţa tot ceea ce are nevoie pe mai târziu. E o grădiniţă fără program concret, fără impuneri, e o joacă şi o învăţare permanentă. Şi nu doar înăuntru, grădiniţa noastră e peste tot, în pădure, la bunici, în oraş, în excursii.

Poate că vor fi lipsuri atunci când o vor evalua, poate că nu se va integra într-un colectiv deja sudat şi sţiutor a toate, poate va fi atunci vina mea. Dar încă nu regret nimic.

Mă bucur că pot sta cu ea şi că trăim împreună anii ăştia mititei. De nu va şti ceva din programa impusă de minister, măcar va şti că are o familie care o iubeşte mult. Şi la rândul ei va împărţi din alte valori, adunate acasă, la o altfel de grădiniţă...

Creştem

M-am trezit deodată că am fetiţă mare, care le înţelege pe toate şi vrea să le facă pe toate. Să dea ea cu aspiratorul, să spele ea vasele, să facă mâncarea, adică să pună puţin de sare acolo şi puţin de zahăr dincolo, să spele ea fructele sau legumele...

 Aşteaptă să-mi treacă mie burtica şi să mergem la mare. Apoi să-l scoatem pe Andrei şi eu să ma joc cu amândoi şi să fiu bucuroasă. Să pictăm toţi trei...

Îmi culege flori şi-mi împrumută coroniţa ei galbenă ca să fiu mai frumoasă...

Şi e înţelegătoare cu toate şi cuminte şi bună.

My moments

Azi am fost la ecograf. Andrei e bine, gras şi sănătos. Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Amiezile mele de mai sunt mai liniştite acum.

De parcă mi-a venit sufletul înapoi acasă.

 We live in the world wen we love it!

R. Tagore

Craft by tata

I-au făcut lui Bambi o căsuţă. Şi cum Bambi e prietenos, i-a primit în cabana lui şi pe celelate animale.

Eliza a fost încântată, a adunat un munte de beţe de prin pădure.

Copaci cu degeţele

Azi a vrut să picteze cu degetele. Ca atunci când era mică.

Şi am făcut copaci de primăvară.

Apoi a amestecat culorile, bucuria ei...

şi au ieşit aşa...

Îi trimitem departe, departe, până la Diana, o fată frumoasă şi cu suflet mare.

La mulţi ani, Dia!

Joc

Orice pat de spital ar trebui să fie un loc de meditaţie.

Asupra vieţii. Şi a frumuseţii ei.

Cât am fost la reanimare, mă îngrozeau cuvintele celor din jur: trebuie să se facă bine, să meargă acasă, are copilaşi de crescut, e prea tânără, o aşteaptă copiii...de parcă începusem un joc de-a v-aţi ascunselea cu viaţa, molcom, arghezian.

Îmi venea să le strig asistentelor că voi fi bine, că voi merge acasă, că voi juca într-adevăr acest joc, undeva într-o pădure cu primăvară şi cu aer.

Şi l-am jucat, pe cel viu, vesel, cu chicoteli şi cu strigăte.

Viaţa e minunată!

Eliza se ascundea după copaci şi tot ea îmi spunea unde este, şi râdea când o găseam...Îi era dor să fim împreună.

E un joc fascinant, în care ne găsim şi ne redescoperim unul pe altul.

Şi noi...pe noi înşine...

 

Despre Andrei

Andrei e cel mai curajos băieţel dintre toţi copilaşii din lumea burticilor. La cât de rău mi-a fost înainte şi după operaţie, el a rezistat şi nu s-a dezlipit de mine. A stat ghemuit şi lipit înlăuntrul meu şi a îndurat anestezia şi gustul medicamentelor.

Au vrut să-l scoată şi să-l mai ţină în incubator, dar era prea mic, aşa că ne-am operat amândoi.

Doctorii l-au lăudat şi i-au spus Bravo!, de trei ori bravo!...iar eu am decis să-l fac haiduc.

La prima sarcină, îi puneam Elizei muzică, dansam pe Oliver Shanti, îi citeam poveşti...la Andrei, numai rău şi durere. Nimic magic. Mititelul meu!

Îl iubesc de nespus în cuvinte...

Şi Eliza îl mângâie mereu.