Împreună

 iepuroi umplut cu orez și plimbat prin pădure 

 bețe colorate

 lectura mea

 lectura lor

 joaca prin meri 

 cort de relaxare

 amulete din natură

 să avem puterea NATURII

 zi de aprilie, a noastră!

din nou

 "Pot trăi copleșită fie de beznă, fie de splendoare. Vreau să fiu toată numai ochi, în scânteierea orbitoare a slavei” (Ann Voskamp - O mie de daruri)

Citind din Nichita Stănescu la bibliotecă, mi-am spus: da, să mă asemui unui copac, să am o mie de brațe cu care să îmbrățișez lumea, două vizibile și restul invizibile. Să le cuprind pe toate din timp, să mă bucur de ele din timp, să simt că trăiesc din timp.

Să mă bucur aici și acum. E atât de puțin pentru fericiri și minunări, e atât de multă risipă cu timpul pentru frică și haos.

Azi, în drumul nostru, din nou spre păduri și spre dealuri, am respirat liniștită. Puteam fi într-o biserică, slăvindu-l pe Dumnezeu, sau puteam fi pe un deal, cu ochii spre cerul deschis, slăvindu-l pe Dumnezeu.

Ei au ales sus pe deal!

Și toate cântau. Psalmi atât de frumoși. Soarele printre crengi: fericiți cei milostivi..., eșarfele fluturând: fericiți cei blânzi..., florile alb-desfăcute pe crengi: fericiți făcătorii de pace...

Toate cântau o altfel de slavă, a creatorului, a omului, unire prin simplul act al mirării de cât de frumoase sunt toate.

Omul și Dumnezeu țopăind împreună prin pădurea proaspătă de primăvară. UNU într-un bucurie!

 Oare nu asta vrea de la noi? Să ne bucurăm, să ne minunăm, să iubim tot ce-a creat?

 Nu ne-am dus la biserică azi, dar am intrat în pădure, printre păsări, flori, miros de iarbă renăscută, ecou și cer curat printre crengi, momentul nostru de taină, de liniște, de a FI mai aproape de ce este sfânt. Nu e chipul Lui peste tot în jur? Nu sunt ca niște vitralii florile albe și vrăbiile printre crengile verzi? Și toporașii nu au miros la fel de frumos ca tămâia?

  Oare căldura revărsată peste noi și glasul copiilor, părâul din vale, albinele din tufele de meri înfloriți nu sunt toate o slujbă afară, în aer liber, spre slava lui Dumnezeu?

 

Azi, de sus, de pe deal, am fost mai mai aproape de sufletul lui Dumnezeu. Văzând cu o mie de ochi și îmbrățițând cu o mie de brațe slava Lui!

pe oriundelea

...dacă am fi în America și am avea o casă și șase copii?

m-ai întrebat în timp ce urcam dealul spre pădure

într-o zi frumoasă de toamnă, cu miros viu de viață ce trebuie trăită,

o zi atât de frumoasă încât ți-am răspuns că ...

ar fi fost minunat să am șase copii într-o casă ...

 

 pentru că eu mă minunez de bucuria lor și mă bucur de minunarea lor...ca într-un joc de cuvinte și de frunze și de nori, pentru că le arăt cum să-și prelungească urechiușele spre sunetele din jur, cum să-și înalțe năsucurile în aer și să respire aer curat, cum să închidă ochișorii și să-și lase obrajii încălziți de soare, cum să-și facă zmeu din funigei, iar ei mă ascultă râzând în jurul meu

  le spun că fluturii sau buburuzele se așază pe oamenii buni la suflet, iar ei mă strigă bucuroși din urmă: uite, și pe mine a venit unul, și pe mineee, și zâmbesc de glasul lor ca o campanulă clopoțind sub vântul ușor...

 pentru că le spun că mergem într-o aventură, iar ei chiar mă cred, le arăt unde trebuie să ajungem, și se miră cât au urcat, ori că am avut dreptate de indiciile de pe traseu descoperite de ei, chiar, aici era scorbura aia maaaaare, și aici e troița, am găsiit! îi aud veselindu-se de parcă e marea lor responsabilitate, să caute nuștiu ce fructe, ori nuștiu ce copaci cu trunchiurile lipite 

în echipă e magic, se strigă, se împrăștie, se adună, se completează, se hlizesc, își caută boșorogi de suit la deal și termină poveștile începute de tata, cele cu dinozauri sau cu  zmei cu trei capete

tăiate de un voinic cu sabie de aur...

 

 iar când găsești tufe de mure, îi strigi doi câte doi și le umpli mânuțele de fructe, și ei se bucură de parcă-i Crăciunul 

 îi iubesc pentru că se miră și mă întreabă orice și inventează cuvinte, poți să mergi pe scurtătură sau pe lungitură, pe aici, sau pe oriundelea vrei tu...

 

 mă bucur de ei pentru că sunt atââât de frumoși, de senini și de puri, de parcă sunt ucenici într-o sală mare de clasă, afară,
toate vor să le știe, să le atingă, să le iubească...și asta e viața 

 e un joc, e un foșnet, e cât ridici ochii să vezi uliul care caută șoareci de camp, e cât alergi după doi fluturi portocalii, uitați de vară aici, e cât stai pe iarbă și înfuleci o plăcintă cu fructe și râzi că ceilalți că au dinții negri de mure, e când te minunezi de nori sau de oile căcăcioase care-au lăsat dâră pe drumul lor...

  urechea aude ce vrei tu să audă și ochiul ce vrei tu să vadă, iar dacă măcar pentru o zi am auzit păsările și am văzut drumul suind la pădurea îngălbenită și departe, departe, șirurile de munți, înseamnă că am învățat o lecție despre noi, despre cât de frumos este totul!

 

  da, aș vrea să am o casă plină de copii! iar tu știi asta, și vezi că mă țopăi cu ei și mă hărjonesc și-mi schimb glasul scoțând cuvintele dulci, sus în aer, iar ei mă cred pe bune și parcă-și înalță ochișorii în sus

să vadă tot ce spun eu

 

 azi am fost fericită!  

e atât de simplu!