Încă mai merg în spatele ei atentă să nu cadă. Încă o mai ţin de mână când mergem pe drumul nostru până în parc, un drum pe care îl ştie pe de rost, trecem pe sub o ţeavă de gaz, pe un pod care se mişcă deasupra unui şanţ lăsat de nişte muncitori neterminat, pe lângă blocul vechi în care stau aurolacii, aşteptăm să se facă verde să traversăm strada, apoi trecem peste calea ferată şi gata.
Încă o mai ţin lângă mine şi asta îmi dă un fior de dragoste imensă
şi un sentiment că mi-e bine unde sunt şi ce menire am.
Dar...până când voi mai avea acest răgaz de a fi amândouă?
Deja au apărut schimbările, Eliza trece încet, încet spre 3 ani, este fetiţă mare, care îmi spune că nu mai ţine degetul în gură ca bebe mic şi care mă întreabă serioasă de pe oliţă dacă o să meargă şi ea la şcoală ca Pinochio.
Zice sarumâna vecinilor din bloc, vrea să ia reclamele din cutia poştală şi să deschidă uşa cu cheia.
Dacă îi spun că mergem să cumpărăm sirop de tuse, întreabă înaintea mea, cu glas tare şi subţire dacă au siop de tuse. Apoi se întinde la tejghea să ia sticluţa.
Ştie cum să se descalţe, cum să-şi scoată o bluză, ştie ce fel de mâncare gătesc, ce-mi trebuie şi dacă uit cumva unde este un lucru, ea îmi aminteşte.
Mă întreabă de ce un cal e alb şi de ce unul e negru?
Cine i-a colorat aşa?
I-au crescut aripioare, îşi pune serioasă inele pe degete, şi-a strâns două cutii de jucării cu care nu se mai joacă, pentru că e prea mare, îşi suflă, vântură nasul în batistă şi vrea să composteze biletele în autobuz.
Nu mă pot bate cu timpul, e firesc să crească, dar când mi-o imaginez pe drumul spre parc, singură, oricâţi ani ar avea, parcă aş vrea să fiu şi eu acolo.
Măcar în spatele ei.
Ne schimbăm, copiii noştri se schimbă, cresc, devin adolescenţi, apoi pleacă de acasă.
Ne e teamă de schimbări ca şi de rutină, dealtfel.
Ne schimbăm mobilierul, locuinţa, culoarea părului, numărul de telefon, ni se schimbă părerile sau trupul...orice schimbare e o pată de culoare din viaţă. Poţi spune cuiva: ce mult te-ai schimbat! ca un compliment, dar şi : nu te-ai schimbat deloc! Funţionează la fel. Schimbările sunt o unitate de a măsura trecerea timpului.
De m-aş putea schimba şi eu cu timpul şi să înţeleg că nu pot fi mereu lângă Eliza.
Să accept că va pleca şi va fi o parte din lumea asta mare, cu un drum şi un sens al ei. Să sper că va fi independentă, bună şi încrezătoare. Că nu va bâjbâi prin viaţă, ci va fi sigură şi înţeleaptă.
Schimbările ne înspăimântă, dar ne şi bucură.
Schimbarea lăuntrică e cea mai grea, cere voinţă şi o mare motivaţie.
De ne-am putea schimba în oameni mai buni, mai paşnici, mai răbdători, mai blânzi.
Îmi place această sărbătoare.
Îmi plac oamenii care au puterea să se schimbe în bine.
