Drum istoric

Am fost cu elevii de la şcoală la Mărăşeşti, Mărăşti, Soveja.

Eliza a mers cu noi, a fost tare încântată de tunuri şi de mausoieu` ca un castel.

Eu nu. Totul e dărâmat, pe motiv că se construieşte, drumul vinului de la Panciu e găuros, iar Soveja, unde cică e cel mai ozonat aer...e o paragină.

M-au impresionat războinicii pictaţi în mausoleu, Eliza culegându-mi flori, şi un cal răsărit de nu ştiu unde şi luung privitor la mine şi eu la el.

Andrei a fost cuminte tot drumul, iar Eliza a vorbit întruna.

Domestice

Andrei se coace rotunjor şi leneş în pântece.

Eliza face pui, ca la Bambi, pune o jucărie de pluş sub ea, stă să crească puiul, apoi îl scoate, îl ia în braţe şi-i spune dulce şi serios: ce faci aici, mititelule! iar eu mă abţin să nu râd de motherhoodul ei.

Tati e la Constanţa, măsoară marea, cică, vor să facă diguri.

Eu trebăluiesc, şi citesc.

Aveam vrăfuită pe-aici şi o Biblie, mă uitam la însemnările din ea, făcute acum muuulţi ani, c-un creion negru, subţire, cu trimiteri şi pasaje preferate.

Am dat peste un pasaj din Proverbe:

Tărie şi farmec este haina ei (a femeii), şi ea râde zilei de mâine!

Să râzi zilelor... frumos spus!

Măcar să surâzi!

Măritiş cu domnul Galben

Vârtej de zile.

Eliza se desenează pe ea de mână cu Andrei. Sunt două figuri albastre, cu mâini prelungi şi cu zâmbete arcuite dintr-un creion moale.

Ea se joacă de-a mama, şi-şi pune inelele mele, i-am zis să nu le piardă, şi mi-a răspuns că eu am deja unul. I-am turuit repede despre inelul verighetă, că are şi mama şi tata, şi când va creşte mare, se va îndragosti, se va căsători cu un băiat şi vor avea şi ei inele verighete, şi o casă, şi copii.

I-a plăcut povestea, că râdea în colţul gurii, şi a vrut să se căsătoiască cu tata. I-am zis că nu se poate şi a plâns. Până am curăţat eu cartofii, ea a renunţat la idee, şi a fost de-acord cu un băieţel, care acum e la mămica lui şi ea e la mămica ei. Încă.

Am întrebat-o, soacră ascunsă genetic, cum vrea să fie baiatul de care ea o să se îndragostească, (şi asta ca să treacă mai repede gătitul legumelor, şi ca să mai vorbim şi noi ca între fete). Şi mi-a răspuns repede şi sincer: Să fie...BUCUROS!

Amin!

A mai adaugat ca vrea să aiba ochii galbeni, şi păr galben, şi gura galbenă. Cununa-o-aş cu soarele! Sper să nu fie vreun chinez îndepărtat...

Aici

Vedeam la televizor cum copiii din Japonia se întorc în locul unde a fost acum câtva timp acasa lor.

Un băieţel cu mască pe faţă arată spre ruine: aici a fost camera mea, şi aici dulapul meu cu cărţi.

Camera nu filmează nimic, e doar praf şi pietre adunate. Acel AICI va rămâne doar în amintirea lui de-o viaţă de doar 10 anişori.

Noi încă mai avem camera noastră şi dulapul nostru cu cărţi. Şi zâmbetele copiilor...

Sunt aici! Le vedem!

Le apreciem?

Little Pan

Eliza a ieşit în parc cu fluierul. Să sufle tare, tare şi să sperie toate ciorile care fac gălăgie.

Şi ciorile chiar au zburat din copaci.

De-ar fi ştiut şi Creangă, nu trăgea cu puşca în bietele păsări din turnul Goliei.

A înnebunit Dumnezeu!

Ieri, în autobuz, a urcat un om cu un acordeon. Şi-a pus pălăria murdară pe armonică, sperând să primească nişte bani în ea, şi a început să cânte. Valurile Dunării curgeau atât de simplu din cutia lui roşie, şi degetele murdare nimereau perfect fiecare clapă.

Oamenii l-au oprit, i-au zis să coboare, să-i lase cu muzica, e criză şi nu au mâncare, nu le trebuie cântece. O femeie, cu cine ştie ce frustrări adunate, s-a descărcat pe  bietul om, zicându-i să coboare la prima, iar alta mai în vârstă a adăugat:

toţi au înnebunit, a înnebunit Dumnezeu!

Pe la capătul autobuzului ajunsese la Zaraza. Nimeni nu i-a dat nimic. Înainte de a coborî, m-a privit şi mi-a zis: am făcut conservatorul, domniţă, părinţii aveau casă mare, comuniştii ne-au dărâmat-o! ... şi-a pus pălăria învechită pe cap şi-a plecat.

L-am privit pe geam, şi-a scos o batistă să-şi ştreargă maşinăria cu muzică frumoasă.  

Cât de nebun poate fi Dumnezeu?

Cu cât îl întrec oamenii?

Ieduţ

A zburdat ca un ied. A vorbit cu gândăceii şi ne-a transformat în măgăruşi cu bagheta ei magică ruptă dintr-o ramură de pin.

A numărat casele vrăbiilor de martie, acolo unde sunt ouă din care vor ieşi pui mici.

Şi a alergat pe bucăţile de iarbă ieşite de sub rămăşiţa de zăpadă.

Adică...vine primăvara, zice ea.

Oare?

Limbi străine

Cum Lucian lucrează de multe ori cu englezi, vorbeşte şi prin casă cu Eliza în engleză. Aseară i-a citit The ugly duckling, apoi ceva în franceză dintr-o revistă pentru copii. Eliza se uita lung la el, cu urechile ciulite, şi i-a spus: vobeşte, măi, în româneşte. Am continuat jocul în italiană, şi ne-am amuzat pe seama ei.

S-a dus în altă cameră, profund jignită, şi ne-a zis că e supărată pe noi că am vorbit cu ea în engheză.

Când am fost noi la pădure....la, la, la, la, la!

Zăpadă de martie şi soare orbitor.

Păsări ieşite prin tufe, aşa ca la Bambi când vine primăvara.

Eliza a numărat copacii mari, adică cei care au păpat mult, şi copacii mici, cei care nu au crescut, că nu au vrut să mănânce.

Apoi a certat soarele că nu mănâncă odată toată zăpada, ca să vină mai repede primăvara.

Andrei s-a întins şi s-a răsucit prin visele lui despre...surioare şi mame vorbăreţe.

Ne e bine!

Păcat de Japonia mea dragă, mi-e greu să mai deschid televizorul.

Mărţişorul meu drag

Cel mai mare zâmbet îl am când mă uit pe ecran atunci când sunt la ecograf.

Azi am primit cel mai frumos cadou de 8 martie.

8 martie

La mulţi ani!

Ei trei

Ei doi joacă fotbal cu mingea cea galbenă, Eliza era Mutu şi tata Chivu, ei doi se uită al Tom şi Jerry şi râd cu gura pân` la urechi, ei doi citesc poveşti şi au un vocabular doar al lor, neştiut de mama novice.

Al treilea e numai o zbânţuială şi-o învârteală şi-o bucurie.

Iar eu îi iubesc mult.

Timp

acum muulţi ani, pe vremea asta, rupeam crengi de copaci înfloriţi, citeam poezii cu sutele, iar seara ascultam cântările din canonul lui Andrei Criteanul la mitopolia din Iaşi...

acum, am doi copilaşi, unul văzut, iar altul nevăzut încă, am un soţ blând, o răceală şi-un un dor de primăvară. Ce aş vrea mai mult?

 Decât să fie zilele noastre bune toate !

Vrem cărţi

cu iepuraşi, arici, raţe, adică orice carte scrisă de Beatrix Potter. Păcat că nu sunt şi prin librăriile noastre.

Azi am văzut şi filmul. Pentru sufletul meu.

" când ai vârsta mea (32),  fiecare zi contează!"

Somnoroasele

handmade by mama

"Unde sunt comorile voastre, acolo este şi sufletul vostru!"

Ziua muzeelor

Azi mi-am revăzut o colegă de facultate, a venit la Bacău într-o excursie şcolară de o zi, împreună cu un grup de copilaşi din Iaşi.

Eliza a mers cu noi şi a fost tare curioasă şi încântată.

La muzeul de istorie a văzut piticodava (în descrierea pitorească a lui tati), la vivariu a văzut multe păsăi şi şeipi şi peşti. Cel mai mult i-au plăcut şeipii cu dungi, la expoziţia figurilor de ceară a ghicit care şi ce pitic era acolo, iar la planetariu a fost în al nouălea cer, a văzut stele şi constelaţii, iar când a ieşit i-a dat ghidului un feedback emoţionant: a fost taie minunat!

Creaţii de martie

Patru flori, un soare bătut de vânt, o casă minusculă, trei buburuze şi trei boboci de raţă.

Oare vine primăvara? Eliza numai asta aşteaptă. Îmi seamănă, nu suntem făcute pentru polul nord, clar.

Prima compunere

Mănânc faringosept şi mă simt ca Ovidiu din cartea lui Vintilă Horia, exilat într-o iarnă care nu se mai termină.

Eliza mi-a spus că vrea să vină primăvara, să crescă iarbă şi să inflorească toţi copacii.

Nu eu i-am spus de inflorit şi de înverzit, le-a prins din mers, dar mă încălzesc verbele ei.

Măcar ele.

Transportul în (de) comun acord

Nu-mi plac oamenii care te bagă, fără ca tu să vrei, în intimitatea lor picantă. Adică cei care vorbesc la telefon tare, zgomotos şi cu lux de detalii personale. Merg aproape zilnic cu autobuzul şi am parte de conversaţii colorate, în funcţie de problemele trăncănitorilor, aşa încât, când cobor, pot jura că ştiu ce fac sau ce-au făcut câţiva necunoscuţi, mai bine decât aş şti veşti despre fraţii mei, care-s departe.

Ieri, am aflat într-un autobuz pliin, cum se face mazărea. O mămăiţă de la ţară, îşi ţinea pungile între picioare, şi telefonul mare îl ţinea cu amândouă mâinile. Şi-a ajutat fata sau nepoata să gătească mazăre. Se auzea şi dacă mergeai pe lângă autobuz, cred. Deci,..neapărat sî laşi carnea să şiarbă ghine, cî dacî nu-i şiartă şî pui mazărea, rămâne tari. Adică, a se fierbe carnea bine, până e fragedă.

Azi în autobuz, nu a fost sunat nimeni, happy me, în schimb, am nimerit în mijlocul unuor copilaşi de la casa de copii, care erau duşi în oraş. Erau murdari pe mâini şi pe hăinuţe. La geam, stătea un băieţel de vreo 7 anişori, trist şi tare frumos. Avea pielea albă, senină şi nişte ochi însinguraţi de mi se rupea sufletul. L-aş fi luat în braţe, chiar acolo. Nici măcar nu râdea când ceilalţi se băteau cu baloanele de la mcdonalds.

Câtă profunzime într-o privire de om mic...sunt sigură că peste ani nu-şi va face viaţa publică, vorbind tare la telefon şi dând lumii detalii despre intimitatea lui.

Puţină filosofie

Eliza m-a întrebat aseară de ce visează ea.

 I-am spus că toţi oamenii visează atunci când dorm. I-a enumerat pe cei ce visează, adăugând şi câteva păpuşi, şi nu am contrazis-o.

M-a întrebat apoi ce visez eu şi i-am răspuns că o visez pe ea, lăsând coşmarurile şi neliniştile la o parte.

- Şi cum mă visezi pe mine?

- Păiii, te visez cum te joci, sau cum mergem noi la mare, am bâguit eu...

- Şi mai cum mă mai visezi?

- Cum o să ai grijă de Andrei şi o să-i dai jucării...nu ştiam ce să-i mai povestesc.

 Pe Eliza o visez de fapt vag, e în subconştientul meu mereu, de multe ori trebuie să o salvez sau să am grijă de ea în visele mele, ceea ce e normal, e grija şi dragostea transpuse în somn.

Am încercat să schimb subiectul, dar nuuu...

- Şi cum mă mai visezi tu pe mine? mă întreabă în continuare ca şi micul prinţ

.....



Nu am avut timp de povestit toate visele şi visurile mele în ceea ce-o priveşte, a adormit, strângandu-se în mine şi în lumea ei de vise.



- Tu cum ne visezi pe noi, micule prinţ?...

Mărţişor

Din aluatul clasic de modelat, am făcut mărţişoare.

O primăvară frumoasă!

 Nu contează iarna de afară...ci primăvara din suflete!,

 mi-a zis Lucian dimineaţă, ştiind că urăsc să hibernez veşnic.

Diseară mergem la concert, la Vivaldi.