The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

marți, 7 august 2012

Hai-hui! (20 Heaven)


Am mers într-o aventură, doar a ei, cu mama și cu tata, parteneri de drumeție, hai-hui, la drum, pe- un traseu magic, așa cum merge Dora Exploradora, sau cum merg pirații ăia de cântă la televizor la prânz cât doarme Andrei. Cu hartă făcută de tata pe loc, la firul ierbii, orice explorator are-o hartă, nu, tata?, cu indicii de căutat și găsit luminat, cu teritorii fermecate de trecut prin ele, și de crezut, de trăit fiecare bucățică de pământ.

Până sus, sus, în vârful dealului, la bisericuța cea albă, de unde se vede în vale toată lumea.
O oră dus, o oră întors. În pașii noștri. În pașii ei, am prins apusul de soare pe după nori, magic zburdat pe sub el.

Ca să ajungem pe dealul fermecat, hhmmm, avem un drum lung, povestit de tată c-o voce de basm, și crezut de fată mică, năzdrăvană, care-i ținea isonul la orice poveste. Trecem întâi prin pădurea copacilor răsturnați, e o capcană, dar noi mergem prin pădurice, nu pe drumul blocat, ne ferim de pânzele mari de paianjen, să nu-i trezim, să ne prindă în ele. Tataaa, eu știu un paianjen cu cruce, ăla e veninos și în pânză își prinde niște musculițe să le mănânce. Da` de ăștia nu mi-e teamă, eu îi văd de deaparte, o zice printre dinți și mă ține de mână mai strâns.

Apoi ajungem în poienița mărăcinilor uscați, să ne ferim de ei țopăit, să nu ne prindă de picioare. Tot acolo sunt tufele mari de mure zemoase, negre, de făcut cărare până la ele, scaieții cei răi le păzesc de drumeți. Adunăm de ne săturăm, mâncăm în iarbă, tolăniți, luăm și-un coif plin pentru Andrei. Mulțumim, scaieților!


Apoi intrăm în valea plângerii, denumiri inventate de tata, însiropate de mama cu mici detalii și crezute de ea. Aici copacii stau cu rădăcinile afară. S-a prăbușit pământul și nu mai ajunge apa la ei, și plâng, sărăcuții. Prin pădurea asta uscată, plină de praf, de lut sfărmicios, nu trebuie să vorbești foarte tare. Aici doarme un balaur bătrân, să nu ne audă...
Râde, parcă se sperie și parcă ne crede, sau parcă râde de noi, oameni mari, cu ochii lucind de povești, inventate de noi pentru ea, sau inventate de noi pentru copilul din noi.
Ea îl întreupe cu tataaaaaa, eu la minimax am văzut....sau...tataaaa, dar am văzut eu într-o carte....și ne acoperim unii pe alții, ne completăm, ne mirăm, și ne credem. Pe bune! Ca niște camarazi ce suntem. Într-o aventură magică.

Când ieșim din valea plângerii, uzi în spate de frica balaurului ascuns, găsim fluturi mari. Se joacă cu noi. Se opresc pe capul mamei, pe baticul ei colorat, albastru de august, eșarfa mea din Asissi, legată pe cap în turban african, aeroport pentru fluturi.

Apoi ajungem la drumul cu cruci, pornesc de jos din vale, din satul ceangăilor, de Paște sătenii urcă până aici sus la troiță cu lumânări aprinse.

Noi am ajuns la drumul crucilor pe alt traseu, ăla de pe harta tatei, magica. Ne oprim sus în vârf. Uite, o statuie, e o fetiță! Nu, Eli, e fiul lui Doamne-Doamne, Iisus! De ce stă așa? Parcă zboară! Ne îmbrățișează pe noi c-am ajuns până aici! Ne iubește!

Pădure deasă în spatele nostru. Respirăm și noi cu brațele deschise. De-acolo, parcă ești mai ușor. Eliza își scoate creioanele și desenează ce vede. Apoi mai verifică harta. Montessori pe viu. Desenat în natură, orientare în spațiu, privit un peisaj de deasupra, înalt, aproape, departe, casele oamenilor în vale ca niște căsuțe de pitici, panoramă. Deliciu de seară cu piersici și liniște, norii grămadă, cu lumină în ei, iar noi 3 magnifici.


Bacăul pe-o fâșie de pâmânt, culoarul Siretului. Unde iarna e frig și e ceață. Dar unde este acasă. Acasa noastră. Deocamdată. El îmi arată unde sunt unele și unde sunt altele, și să mai venim la toamnă, când este ceață, să vedem marea de nori, așa ca pe Ceahlău.



Tot drumul ei doi au vorbit, au povestit, au numărat. Tata, hai să mai numărăm în engleză! apoi în italiană, plăcerea ei să repete: oan,tu, fri, for, faiv, six, sevăn, ......tuentisix, tuenti hevăn,....și-apoi despre crocodili, și despre grădinițele din Italia, și despre nori, doamne-doamne, copaci, geografie, botanică, împletit povestite doar pentru ea.





Ultima parte din drum a fost minunată. Poze cu noi, din colecția aceea de mamăfiicăphotos, să ne uităm peste ani și ani la ele, ha, așa arătam, și ce vorbeam, cum eram, ce mai spuneam, mi-a plăcut acolo?...iar eu am să-i spun că daaaa, ți-a plăcut, era cald cu miros de iarbă uscată, cerul atât de aproape, vântul prin păr, iar tu ai vorbiiiit și-ai vorbiiit...iar eu aș fi vrut să avem rochii, ar fi ieșit niște fotografii romantice, lumina aia era magică, draga mea!


Oare o să-și amintească? ne-am întrebat unul pe altul. Ce-și va aminti? Cum a urcat cu mama și tata sus pe un deal, până la biserica albă, până la băiatul lui doamne-doamne, drum de poveste, de văzut orașul de sus, și zburat pe culme cu mâinile întinse, alergat după mama, în zbor, peste pădurea verde spre negru, aer curat și nemărginire.

Oare-și va aminti? Și chiar dacă nu-și mai aduce aminte, sigur acolo, undeva în inima ei, am pus o bucățică de dragoste pentru lumea asta frumoasă, pentru pământ, pădure, cer și soare, pentru oameni și fructe, pentru liniște și doamne-doamne.

5 comentarii :

  1. <3
    adica de la mine pentru voi trei (cat doarme Andrei!), imbratisare facuta inima, de drag, de dragoste

    RăspundețiȘtergere
  2. frumoasa aventura, frumoase pozele! sa fiti fericiti!

    RăspundețiȘtergere