cai de nechezat în brad

2 în 1

memory game și X și O

 

pervaz de iarnă

 

sunt viteazul din poveste cu platoșă, cu pletele-n vânt, copiii sunt răciți, au febră și-s mârâiți din orice, încerc să-i împac cum pot, să mă lupt cu balaurii, pictăm, colorăm, facem cai din aluat, vopsim brazi din plastic, jucăm X și O pe nenumărate foi, bem sirop de patlagină și ne uităm la desene animate toți într-un pat

 

citesc Nina Berberova, aș vrea să fiu uneori la o seară de poezie, încălzind-mă lângă un samovar, cu prietenii, aș vrea să ajung la o esență a simplității în toate, să mă scutur de tot ce-i în plus în mine, pe lângă mine, Eliza a visat urât și-a plâns spre dimineață cuibărindu-se-n perna mea, era cât pe ce să cad într-o apă mare, mare, cred că de la jocul ei de pe calculator în care traversează o apă sărind pe niște bușteni, Andrei e mereu cu mâna în gură, el nu știe că-i ies alți dinți, și se supără, iar soarele n-a mai apărut de câteva zile întregi

 

trăim bucuroși, morocănoși, amețiți, obosiți, fericiți, amestecat împreună, cu renii țopăindu-ne pe la fereastră

 

și e bine!

amiza noastră

land art(istele)

ieși afară cu bicicleta, fugărește ciorile parcului și fă un brăduț

 

 

în castelul ei

toți sunt bucuroși

 

 

childhood

magic time

 

 

ochean de iarnă

bilețele de prietenie

pentru colegele de la grădiniță

 

o săptămână

de interior

după amiezile ne-am jucat, am pictat dovleci, am mâncat dovleci pudrați cu scorțișoară și-nveliți în foi de plăcintă, le-am făcut zânelor un castel cu etaj, iar pe Andrei l-am făcut pui de bufniță,

ne-am jucat cu literele, le-am scris, le-am citit, silabisit, am desenat liniștite mandale cu nori sau cu sori, și ne-am făcut portrete de toamnă, cu ochi din semințe de caprifoi,

serile mergeam în vagoanele cutii de la Bacău la Mangalia, cu oprire la linia 3, pe holul apartamentului nostru, unde coborau doi pasageri hliziți și urcau alți aceiași pasageri

 

de exterior

Eliza a fost la grădiniță, Andrei o lua la prânz vorbind tare pe-acolo și cotrobăind prin dulăpioarele copiilor,

diminețile-au fost dese de ceață albă, încâlcită, ca un somn de copil care nu prea vrea să se trezească,

 serile cu cerul sticlos - numai bun de numărat stelele mari și aproape

eu am fost la două ateliere, cu oameni frumoși, de-am vorbit despre stima de sine și despre stilurile parentale, al meu democratic,

iar

mesteacănul din grădină ni s-a scuturat aproape tot în balcon

 

 

din interiorul mai de interior

un prieten mă roagă să fac parte dintr-un proiect al bunului simț, și, se prea poate, ca în unele seri să citesc bucuroasă povești copilașilor, asta ca să uit că Italia mea a rămas atât de departe...

 

mă simt onorată, fericită, încet-încet regăsită, în cafeaua mea de dimineață fierbinte, aromată, vindecătoare

 

my coffee time

 

Când flăcăii mai joacă la horă

Noiembrie cald, amețitor, cu soare parcă din alt anotimp, când n-ai rost dacă stai în casă, trebuie musai să umbli hai-hui, mirat peste dealuri,  să aduni frumuseți.

 

 

 Să te preumbli pe drumuri de toamnă, când toate umbrele cad peste pământ uriașe, prelungi, ca într-o carte cu povești.  Umbrele cele frumoase, de case, cai, troițe, mere rămase în vârf de măr și nuci uscate-n vârf de nuc, fântâni, garduri, turle, umbre de lucruri amestecate cu  umbre de oameni, trecători printre ele, peste ele...

 

Oriunde în Neamț  găsești ceva sfânt, de la om, la pom, de la icoanele maicilor, la oalele cu smântână ale sătencelor, aici parcă e altă alcătuială, așezată, vegheată de îngeri deasupra, de parcă nu mâini de femeie țes covoarele și-amestecă-n ciorbă, ci mâini de îngeri, mâini bune care mătură cu târnul toată ograda, apoi se închină cuminți la toți sfinții din colțul casei.

 

Între Târgu Neamț și Piatra Neamț e comuna Dobreni.  Aici sunt mestecenii.  Aici trebuie să oprești măcar preț de-o amiază. Să urci pân` la ei. Să te-nfiori sus în aer, pe-un deal, față-n față cu alt deal, cel al Balaurului, și roată cât vezi cu privirea înconjurat de toate dealurile Moldovei cuminți, să respiri.

  La Dobreni e ca în toată România, acea rupere în două, sfâșâiere de bun, bunătate, valoare, frumos și de urât, urâțenie, decădere și pierdere. E aceeași Românie pe care-o iubesc pân` la lacrimi și care mă-nfioară de rău pân` la rău, un balans între tulnic și birt, între doine și manele, între miruirea tainică și amărăciunea băută la barul din sat.  

 

Dobreni e comună mare, de oameni așezați, așezați pe la casele lor, că erau  cu toții acasă, prin curți, pe uliță, cu muncile toamnei, prin fum, cel ce miroase a țară, a vatră, a vite, a înserare, uitându-se mirați după noi că mergeam sus la rezervație.  Casele erau frumoase, spre urcuș, mirosind a toamnă uscată-n bătătură, dar din fumul mioriței despletit lânos spre cer se auzea  Nicoale Guță repetat și repetat. Țara mea...

 

De acolo, din deal, se arată toată frumusețea Neamțului, cădelnițând norii seninin peste noi și înfiorându-ne a pace.

 La mesteceni.

Unde n-ai cum altfel decât să alergi, să te arunci printre copaci, amețitor pe lângă ei, pădure de vis,  magică, albă și galbenă. Pânză agățată de cer. Monet stropit cu galben și verde peste tulpini hașurate in joacă, nimic serios, culori pictate cu degetele, apăsate pe cerul albastru, acuarele amestecate, frunze în vânt, catharsis de toamnă pentru sufletul meu.

 

La 10 ani m-am îndrăgostit. Eram o prințesă slavă care iubea un copac alb, magic, altfel decât mă învățaseră la școală, că toți copacii au tulpina maro. Era ca și cum printre mulți cai negri vezi unul alb, fermecat, cel al prințului, așa era și copacul găsit de mine, alb și fermecat, iar eu o prințesă care-i rostea numele ca o poezie betula pendula, betula pendula...

L-am iubit întotdeauna, citeam despre el, despre puterile magice, despre mitologie, tradiții și vindecări, leac și simboluri. Mestecănișul din Neamț a fost ca un vis împlinit. Unde-am zburdat eu și unde-a zburdat o fetiță de 10 ani.
Amândouă.

Copacii mei albi, lumânări de-nviere pe deal, abație de preoți în mantii albe, iluzii optice de tulpini ca un joc, negru și alb, negru și alb, bine și rău, amestecate în scoarță, bogumilism al naturii. Copaci ca niște picioare de zebre alergând împreună. Sau tulnice rezemate de pământ , la odihnă.

Dar mai ales flăcăi. Mestecenii albi ca niște flăcăi la hora din sat. Sus pe deal. Piept în piept cu dealul Balaurului, cu vântul, cu soarele, hora flăcăilor în ițari albi cu brâu lat la mijloc, dans spre stânga, spre dreapta, vesel, tineresc, bătut din picior tot pe loc, strămoșește pe același pământ de viteji. În hora lor am jucat și eu, legănat, cu nai și cobză, scripcă și bucium. Ca într-un tablou de Grigorescu. Bucurie pentru pribeagul din mine, când flăcăii mai joacă la hora din sat, sus pe culme, cu pletele-n vânt, lăsându-l pe Guță în vale.

 

Mestecăniș, luminiș, joacă prin umbră, foșnet, aer, poți zbura de acolo ca un stârc rotit pe deasupra. Ușor, fluturând peste culori, liber. Aveam nevoie de asta, ca o ieșire din mine.

La mestecenii din Dobreni poți ajunge ușor, drumul e bun, oamenii buni te îndrumă pe deal de unde vezi hăt departe munții Tarcău și-auzi toaca de seară.  N-ai cum să nu mergi, e ca o eliberare în zburătăcitul acela de păsări printre tulpinile înalte și albe ca niște colonade în toamnă. 

E ca un moment de taifas cu natura, ca la o-ntâlnire cu îngeri înalți mirosind a frunze uscate.