toamna ei

 Eliza a luat șapte buline roșii în două săptămâni. Le-am întrebat pe educatoare pentru ce și cum și    

 mi-au zis că a răspuns la lecțiile despre toamnă.

Că am învățat-o multe.

 Nu am învățat-o niciodată metodic, nu are lecții gata pregătite, nici răspunsuri de dat pe loc, imediat.
 

Toamna a învățat-o de toate. Noi doar am dus-o să se-ntâlnească cu natura. Și-acolo, între ele, s-a întâmplat marea descoperire. Acea magie a copilăriei.
 

Din joacă, din fugă, din mirare, din pipăit, gustat, cântărit, foșnăit, zumzăit, amestecate, în miros de uscat, scuturat, colorat, zburătăcit pe sub copaci sau pe dealuri.

 

De 5 toamne încoace, Eliza se joacă. Asta e învățătura ei. Că mușchiul e verde, verde, și frunzele cad, păsările pleacă, norii au forme de aripi de îngeri sau de marea noastră din vară. 

Că stejarii fac ghinde. Ghindele au căciulițe, iar veverițele mănâncă ghinde. Ciocănitorile ciocănesc în copaci după viermi, castanele au o căsuță țepoasă, parcă-s niște arici de copaci; toamna plouă, ziua e mai scurtă, copacii sunt roșii sau galbeni, uneori se amestecă și sunt portocalii. Dacă strigi în pădure îți răspunde o fetiță ecou. Furnicile mănâncă frunzele și fac găuri în ele prin care te poți uita la cer.

  Din mai multe frunze răsfirate îți faci evantai, soarele nu mai e așa de mare, uneori bate vântul și trebuie să porți căciulițele alea împletite de mama. Frunzele fac o păturică pe jos ca să le fie cald rădăcinilor, iar sus la munte urșii se duc să hiberneze și să viseze ceva frumos.

Toamna miroase altfel decât primăvara, toamna e galbenă și ghetuțele fac foș, foș când mergi peste frunze.

 

 Despre fiecare anotimp știe multe. Pentru că l-a trăit, l-a atins, l-a strigat, alintat, interiorizat.  

 Draga mea, așa-i, norii aceștia parcă sunt o aripă de înger peste pământ!

Să-i acopere pe toți, pe toți!