Mi-e dragă sărbătoarea asta din toiul verii. Când eram puştoaică şi citeam în grădina bunicilor Noaptea de sânziene a lui Eliade, chiar credeam că e o noapte magică în care se deschid cerurile.
De sânziene o sărbătorim şi pe Eliza, că se prăznuiesc şi părinţii Sf. Ioan Botezătorul.
Acum e răcită, tuşeşte ca un măgăruş şi are râuri de muci. O întreb din când în când cum se mai simte, şi-mi zice ca un om mare: bine, lasă, nu-i nimic!, iar eu, cu siropurile după mine, râd de optimismul ei.
La multe veri galbene şi însorite, draga noastră!
