Drum istoric

Am fost cu elevii de la şcoală la Mărăşeşti, Mărăşti, Soveja.

Eliza a mers cu noi, a fost tare încântată de tunuri şi de mausoieu` ca un castel.

Eu nu. Totul e dărâmat, pe motiv că se construieşte, drumul vinului de la Panciu e găuros, iar Soveja, unde cică e cel mai ozonat aer...e o paragină.

M-au impresionat războinicii pictaţi în mausoleu, Eliza culegându-mi flori, şi un cal răsărit de nu ştiu unde şi luung privitor la mine şi eu la el.

Andrei a fost cuminte tot drumul, iar Eliza a vorbit întruna.

Domestice

Andrei se coace rotunjor şi leneş în pântece.

Eliza face pui, ca la Bambi, pune o jucărie de pluş sub ea, stă să crească puiul, apoi îl scoate, îl ia în braţe şi-i spune dulce şi serios: ce faci aici, mititelule! iar eu mă abţin să nu râd de motherhoodul ei.

Tati e la Constanţa, măsoară marea, cică, vor să facă diguri.

Eu trebăluiesc, şi citesc.

Aveam vrăfuită pe-aici şi o Biblie, mă uitam la însemnările din ea, făcute acum muuulţi ani, c-un creion negru, subţire, cu trimiteri şi pasaje preferate.

Am dat peste un pasaj din Proverbe:

Tărie şi farmec este haina ei (a femeii), şi ea râde zilei de mâine!

Să râzi zilelor... frumos spus!

Măcar să surâzi!

Măritiş cu domnul Galben

Vârtej de zile.

Eliza se desenează pe ea de mână cu Andrei. Sunt două figuri albastre, cu mâini prelungi şi cu zâmbete arcuite dintr-un creion moale.

Ea se joacă de-a mama, şi-şi pune inelele mele, i-am zis să nu le piardă, şi mi-a răspuns că eu am deja unul. I-am turuit repede despre inelul verighetă, că are şi mama şi tata, şi când va creşte mare, se va îndragosti, se va căsători cu un băiat şi vor avea şi ei inele verighete, şi o casă, şi copii.

I-a plăcut povestea, că râdea în colţul gurii, şi a vrut să se căsătoiască cu tata. I-am zis că nu se poate şi a plâns. Până am curăţat eu cartofii, ea a renunţat la idee, şi a fost de-acord cu un băieţel, care acum e la mămica lui şi ea e la mămica ei. Încă.

Am întrebat-o, soacră ascunsă genetic, cum vrea să fie baiatul de care ea o să se îndragostească, (şi asta ca să treacă mai repede gătitul legumelor, şi ca să mai vorbim şi noi ca între fete). Şi mi-a răspuns repede şi sincer: Să fie...BUCUROS!

Amin!

A mai adaugat ca vrea să aiba ochii galbeni, şi păr galben, şi gura galbenă. Cununa-o-aş cu soarele! Sper să nu fie vreun chinez îndepărtat...

Aici

Vedeam la televizor cum copiii din Japonia se întorc în locul unde a fost acum câtva timp acasa lor.

Un băieţel cu mască pe faţă arată spre ruine: aici a fost camera mea, şi aici dulapul meu cu cărţi.

Camera nu filmează nimic, e doar praf şi pietre adunate. Acel AICI va rămâne doar în amintirea lui de-o viaţă de doar 10 anişori.

Noi încă mai avem camera noastră şi dulapul nostru cu cărţi. Şi zâmbetele copiilor...

Sunt aici! Le vedem!

Le apreciem?

Little Pan

Eliza a ieşit în parc cu fluierul. Să sufle tare, tare şi să sperie toate ciorile care fac gălăgie.

Şi ciorile chiar au zburat din copaci.

De-ar fi ştiut şi Creangă, nu trăgea cu puşca în bietele păsări din turnul Goliei.

A înnebunit Dumnezeu!

Ieri, în autobuz, a urcat un om cu un acordeon. Şi-a pus pălăria murdară pe armonică, sperând să primească nişte bani în ea, şi a început să cânte. Valurile Dunării curgeau atât de simplu din cutia lui roşie, şi degetele murdare nimereau perfect fiecare clapă.

Oamenii l-au oprit, i-au zis să coboare, să-i lase cu muzica, e criză şi nu au mâncare, nu le trebuie cântece. O femeie, cu cine ştie ce frustrări adunate, s-a descărcat pe  bietul om, zicându-i să coboare la prima, iar alta mai în vârstă a adăugat:

toţi au înnebunit, a înnebunit Dumnezeu!

Pe la capătul autobuzului ajunsese la Zaraza. Nimeni nu i-a dat nimic. Înainte de a coborî, m-a privit şi mi-a zis: am făcut conservatorul, domniţă, părinţii aveau casă mare, comuniştii ne-au dărâmat-o! ... şi-a pus pălăria învechită pe cap şi-a plecat.

L-am privit pe geam, şi-a scos o batistă să-şi ştreargă maşinăria cu muzică frumoasă.  

Cât de nebun poate fi Dumnezeu?

Cu cât îl întrec oamenii?

Ieduţ

A zburdat ca un ied. A vorbit cu gândăceii şi ne-a transformat în măgăruşi cu bagheta ei magică ruptă dintr-o ramură de pin.

A numărat casele vrăbiilor de martie, acolo unde sunt ouă din care vor ieşi pui mici.

Şi a alergat pe bucăţile de iarbă ieşite de sub rămăşiţa de zăpadă.

Adică...vine primăvara, zice ea.

Oare?

Limbi străine

Cum Lucian lucrează de multe ori cu englezi, vorbeşte şi prin casă cu Eliza în engleză. Aseară i-a citit The ugly duckling, apoi ceva în franceză dintr-o revistă pentru copii. Eliza se uita lung la el, cu urechile ciulite, şi i-a spus: vobeşte, măi, în româneşte. Am continuat jocul în italiană, şi ne-am amuzat pe seama ei.

S-a dus în altă cameră, profund jignită, şi ne-a zis că e supărată pe noi că am vorbit cu ea în engheză.

Când am fost noi la pădure....la, la, la, la, la!

Zăpadă de martie şi soare orbitor.

Păsări ieşite prin tufe, aşa ca la Bambi când vine primăvara.

Eliza a numărat copacii mari, adică cei care au păpat mult, şi copacii mici, cei care nu au crescut, că nu au vrut să mănânce.

Apoi a certat soarele că nu mănâncă odată toată zăpada, ca să vină mai repede primăvara.

Andrei s-a întins şi s-a răsucit prin visele lui despre...surioare şi mame vorbăreţe.

Ne e bine!

Păcat de Japonia mea dragă, mi-e greu să mai deschid televizorul.

Mărţişorul meu drag

Cel mai mare zâmbet îl am când mă uit pe ecran atunci când sunt la ecograf.

Azi am primit cel mai frumos cadou de 8 martie.