desene, culori, clown

Toamna, Eliza are ochii verzi, verzi.

Toamna, Eliza răceşte, orice i-aş da, propolis, miere, patlagină, cătine şi alte ierburi...

Şi când e răcită vorbeşte mai mult ca nicicând. Şi colorează, şi desenează, şi vrea să facem unele şi altele, cu ochii roşii, cu muci cât un râu, cu tuse netuse.

Le-a scris prietenilor de la grădiniţă învitaţii:

Să veniţi la mine, că sunt acasă şi sunt răcită acum...

şi a desenat melci şi balerine...şi NE-a desenat...

 şi scrie, ELIZA, TATA, MAMA,
iar lui îi spune:

Andrei, nu ştiu să scriu Andrei...!

şi-l pune să-i vadă desenele, iar el îi gângureşte cuibărit în braţele mele...

Iar eu mă prefac că e bine, şi râd cu ei, şi cîntăm, să uităm de febră şi de siropuri amare ţinute la frigider.

Cineva îmi spunea că scriu doar lucrurile frumoase,
nici n-aş vrea să scriu despre banalul trăit de orişicine, nu am căldură în calorifere, nici apă caldă, blocul are datorii la gaz...oamenii se ceartă, se vaită, la ce bun s-o facem în cor?

La ce bun?
În oraş vine Tudor Gheorghe, îl aştept mereu şi-mi plac titlurile spectacolelor sale.
Acum vine cu Timpul nemâniei, asta aş vrea să trăim, un timp al NE-MÂNIEI.

Când mi-s copiii bolnavi, mă prefac în ce vor ei, în zână, în prietenă, în magician, în pernă, povestitor, mângâietor.

În occident, prin spitalele de pediatrie merg clovni voluntari să le mai aline copiilor durerea, în spitalele noastre...nu e nimic colorat. Şi culoarea ajută, e o terapie caldă, vindecă guturaiul şi supărarea.

de aceea pictă, ne alintăm, ne colorăm zilele, răcelile...