Mă cheamă Nei

Printre pauze de suflat nasul, Eliza îmi cântă cântece de la grădiniţă.

 Unul cu familia: Ăsta e tata, bun şi serios/ Asta e mama, exemplu frumos...

Face balet prin casă, vrea să-l scrie pe E şi pe T, desenează în paint, şi seara ne inventează, citind molcom dintr-o agendă, poveşti cu motănelul Movişor, care se spală pe dinţi.

Toate poveştile ei au formule de început şi de încheiere, şi nu putem pleca de lângă povestitor până nu spune: şi au trăit fericiţi...şi celelalte...

Andrei râde cu glas tare, e vesel. Toată ziua gângureşte după noi.

Când mă vede îmi zice Nei, când nu mă mai vede, tot Nei, Nei mă strigă.

Îi spun Plescăilă, îşi plescăie degetele să-mi arate că îi e foame. Şi îi este mereu foame...

Şi ei cresc...şi noi mai albim c-un fir, două, pe văzute în oglindă seara, şi mergem alergat după ei, în timp ce ea pedalează în faţa noastră, şi el priveşte lumea din căruţ.

Ea îl iubeşte şi-l mângâie apăsat, prea apăsat, pe cap, pe mâini.

El o ascultă şi-o urmăreşte peste tot, simte când vine acasă şi-i râde.

E octombrie frumos, vrem să ieşim după frunze, după nuci, după soare pieziş!
Să dăm cu băţu-n baltă, la propriu, că prea am fost studioşi în ale grădiniţei şi în ale gospodăriei.