Taking Time

Sunt mamă 99%!

M-am gândit la asta atunci când mă uitam la pozele copiilor mei pe calculator, iar ei stăteau în spatele meu, atât de aproape de mine, el în leagăn, ea pe covor, jucându-se. Le priveam chipul din poze, le modificam lumina, tonurile culorilor, iar ei mă aşteptau acolo, cuminţi.

 Atunci mi-au dat lacrimile, m-am întors la ei şi i-am luat în braţe, m-am dăruit toată, întreagă, completă, şi nu pe bucăţi de timp, le-am dat timpul meu şuvoi, nemăsurat în secunde. I-am strâns tare lângă mine, în mine,  am alungat minutele moarte, neutile, pierdute, când fiecare era singur în lumea lui.

Mă simt ca într-un iureş, ca într-o caleaşcă, pocnind cu un bici deasupra cailor să meargă mai repede. Astea sunt zilele mele, să fac aia, şi apoi pe cealaltă, să curăţ acolo şi dincolo, iar el să stea gângurind în pătuţ, ea să plece spre grădiniţă dimineaţa ca eu să strâng ce-i în jur, ce oricum se împrăştie, ce oricum nu-i important.

Sunt zilele mele, în goană, în fugă, ne zugrăvim prin casă, le aşezăm, ordonăm, aruncăm, trebăluim, având timp printre atâtea obiecte şi de ei, micuţii mei, pe care-i grăbesc în aceeaşi goană de timp nebunesc.

Sunt zilele mele mecanice...şi m-au podidit lacrimile, şi-am plâns, bătrâneşte, apăsat, aşezat, când mi-am dat seama că băiatul îmi creşte în braţe, iar fata se întoarce acasă mai altfel, mai mare, mai străină de mine.

 Şi-am zis: sunt mamă 99%. E acel ceva ce-mi lipseşte, o simt, o trăiesc şi mă sperii.

De ce mă grăbesc, nu le pot face pe toate, nu le pot desface pe toate. Dar pe ei îi pot mângîia, îi pot iubi, îi pot alinta oricând, oriunde, oricum. Asta e cea mai mare treabă de făcut, de desfăcut, de refăcut. Mereu şi mereu.

Să stau. Ruptă de tot ce trage de mine în jur. Măcar câteva momente. Să-i simt, să-i  miros, să le simt inima cum bate, să mă ofer lor cu totul, stănescian, să mă dau de mâncare lor, să le fie inima sătulă de mamă care-i iubeşte.

Nu au nevoie de cărţi cumpărate şi aruncate prin rafturi, de nurofene date în

 goană, din picioare, pe fugă, de-un carusel învârtit printre două trebăluiri prin casă.

Ei au nevoie de MINE.

Şi eu de EI.

Au nevoie de acea lucrare lăuntrică mai mult decât de cea de dinafară. Eliza nu ştie că am curăţat debaraua, dar va şti dacă am luat-o în braţe, că am mângâiat-o.

N-au nevoie de ce vine din lucruri, au nevoie de ce vine din suflet, de acolo, dinlăuntru, ca dintr-o ţară magică, unde se nasc cuvinte, doruri, încurajări, dezmierdări. De acolo vine dragostea, puterea, alinarea, unitatea, şi acel 1% de care am atâta nevoie ca să fiu întregită şi împărţită lor.

Aseară am închis uşi, telefoane, interfoane, şi-am încălzit camera, am spălat copiii, le-am făcut masaj, am spus poveşti, am alăptat, am râs, am mângâiat, am legănat şi adormit.

Şi de asta aveam nevoie, ca de o terapie, ca de un suflu cald, un liant, o vindecare.

De azi, voi merge la pas, la trap, să simt totul, să iubesc totul, să trăiesc totul. Să fiu acolo cu ei, pentru ei. O să-mi arunc biciul cu care mânam orele să treacă mai repede. Să adoarmă mai repede, să mănânce mai repede, să trăiască mai repede...

Mai stai, timp, dragul meu, am nevoie de tine!

When sitting, just sit.
When eating, just eat.
When walking, just walk.
When talking, just talk.
When listening, just listen.
When looking, just look.
When touching, just touch.
When thinking, just think.
When playing, just play.
And enjoy the feeling of each moment and each day.

~from Everyday Blessings