mulțumiri de rămas acasă

Avem 260 de cărți mici și mari. Și pentru copiii mici și pentru copiii mari.

Cărți care m-au învățat că oamenii buni există, stau ascunși aici, prin lume, trebuie doar să le spui că ai nevoie de ei, și apar, așa cum apar niște muschetari gata de-o luptă a binelui.

Cărți care mi-au arătat o poveste frumoasă, că dar din dar se face raiul, un rai al lecturii, o poveste despre prietenie si despre oameni frumoși la inimă, care și-au prelungit sufletul până la mine, cuminte împachetat printre volumele pe care mi le-au trimis.

O poveste despre o cruciadă-a frumosului, totul pentru a sprijini cititul in limba română, de-am fost cu toții într-o rețea, magică, nevazută, într-un complot de bucurie pentru niște copilași de departe, toti la un loc, poștașii voștri, poștașii mei, mandatele, coletele, pod de prietenie, pod din cărțile noastre care vor ajunge până-n Perugia, sub ochișori curioși și isteți.

Iar eu, deodată, din mică, m-am făcut parcă un uriaș, semn că se poate vorbi la distanță cu oamenii minunați, un PăsăriLățiLungilă, văzând peste orașe. Acum vă fac din mână, mă vedeți, dragele mele? Aurelia, Andra, Lacrima, Diana, Daiana, Adriana, Lumi, Claudia, Roxana, Loredana, Andreea, Adriana, vă mulțumesc!

Si povestea nu se opreste aici, noi doar am ajutat la o mica prefata, cuprinsul cel magic va fi dincolo, intr-o biserica a romanilor din Italia, acolo unde copiii se vor aduna sa citeasca, sa viseze, sa prinda aripi, dulci, romanesti, sa-si imagineze o Romanie curata, frumoasa, pe care sa n-o uite, si la care sa se intoarca mereu cu drag, pentru ca tot ce-i romanesc e valoros si trebuie sadit acolo, in inimile lor, sa poarte semintele alea magice prin lume, din care sa creasca copăcei minunati spre cer, spre cerul Italiei, spre cerul Romaniei, spre oricare cer...spre cerul lui Dumnezeu.

Drag infinit, bunele mele! Cu voi am invatat ca se poate face binele atat de usor, se pot construi vise atat de usor.

 

Sa ne auzim cu bine si cu bune!

Ne vedem la Roma!

Îmi plac concertele lui Tudor Gheorghe și titlurile concertelor mereu inspirate. Acum vine cu Nu se poate cu de toate. Dacă ar fi văzut `mnealui mașina noastră gata de decolare din fața blocului, hhmmm, s-ar fi mirat că se poate chiar cu de toate, poți burduși o mașină încât să încapă o casă întreagă acolo, casă pe roți, melcul plecat spre Perugia.

Eliza și-a luat rămas bun din balcon, lăcrimând ușurel: paaa, taataaa, paaa, cărțile mele, și bicicleta mea! și creioanele mele!, completată de mine în gând: paaa, mașină ticsită cu lucrurile noastre, cărți, hărți, acte, jucării, haine, zeci de haine, ale lui, ale mele, ale lor, groase, subțiri, papuci de tot felul, ba și cizmulițele de ploaie, acolo plouă toamna, umbrela, căruțul lui Andrei, și asta nu e tot...cadouri, laptopul, imprimanta, dvd-playerul pentru desenele animate de dimineata, scaunele de mașină ale copiilor, pachete cu pampersi, servetele, sampoanele lor, medicamente într-un colț, ceiurile în altul, pe altundeva olița, lada frigorifică, căsuța de jucărie, iar deasupra o mare antenă tv, OZN-ul Elizei, să vadă unchiul Adi meciurile românești, și a încăput și ce era foarte important, pachetele cu cărți pentru bibliotecă (cărți despre care voi scrie cât de curând). Printre toate, pijamale, cretă colorată, capuccino pentru Diana, condimente pentru Simona, căluții Elizei, orga sa-i cantam unchiului Radu Twinkle, twinkle, și încă și încă, destulele, multele...

 

Ne-am luat cam de toate, să le avem acolo pentru început, apoi mai vedem. N-am luat pachetele de la țară cu pătrunjel, roșii la sare, și-o găină, sau ardeii iuți puși de bunelul, varza murată sau pungile cu floare de tei, că n-au încăput, lăsând mamele c-un oftat într-un colț de năframă că le pleacă copiii în lume, bezmetici, plecați fără minte în străinătate, în loc să rămână cuminți în țara loc, în câmpul muncii de-aici, nu să caute cai verzi pe pereți.

 

Le-am pupat, dar nu le-am luat nici murăturile și nici sfaturile, am decis să le lăsăm aici. Să ne aștepte.
Și-avanti!

 

Ne vedem vineri la Roma, cara mia, mi-ai spus, să faci tu asigurările și să duci apometrele, să fii la timp la aeroport și neapărat să pui fata la geam, să vadă norii, să privească cum se vede pământul de-acolo de sus, ea știe oricum de pe GoogleEarth! Să veniți!

 

Abia aștept, să trăiesc ceva nou, vreau să fac multe, am zeci de idei, pe lângă voluntariatul făcut din toată inima, să organizăm o creșă, să facem o expoziție, o revistă, să scriu o carte cu povești, să vizitez Italia, asta după ce-mi găsesc ceva de lucru. Vreau să fac cursuri de grădinărit, de amenajări ale grădinilor, de gătit, de design interior, de fotografiat, sau orice alt curs care să-mi aducă bani.

 Mă văd vorbind pe străzile Perugiei, cu mâinile-n aer, sufletul meu mediteranean țâșnind în sfârșit, ca un vezuviu, să mă plimb, cu ei lângă mine, să le arăt unele și altele, să ne găsim un loc al regăsirii noastre.

 

Ești visătoare, mi-ai spus, sunt, sunt cea mai mare visătoare, dar dacă nu încerc, de unde voi ști că visul nu poate deveni real, dă-mi șansa asta, Tomo ce ești!

 

Frații mei iubesc copiii, și-și așteaptă nepoții, să-i văd eu după câteva zile cu ei pe unde-și scot cămașa și cum își pun dopuri în urechi. Ha! dar va fi bine, voi găti pentru ei, ca să ne vedem seara la o masă mare, cu toții, împreună, să vorbim, să ne-amintim de-ale noastre.
Să ieșim să mâncăm înghețată, să mergem cu barca pe Trasimeno, și-o fugă la mare, să mâncăm ciocolată la Festivalul ciocolatei, să dansăm tarantele la o sagră-a ciupercilor, să mă ducă să văd toamna-n Toscana, să trăim tot ce-i frumos.

 

Simt că e un nou început. Vineri plecăm și noi. Și de nu vom rămâne acolo, măcar știu c-am încercat. Nu-mi pare rău de nimic din ce las aici, știu că tot așa le voi regăsi, nimic nu se schimbă.

 

 Vreau să iau cu mine prietenia frumoasă pe care o am cu unii oameni de suflet, dragi mie, și ei se știu deja și mă susțin.

 

Vă voi trimite vederi din Toscana!
 

ieșiți afară

miroase deja a toamnă

 

și s-au copt merele pădurețe

răcoriți-vă cu lumină!

 

 

duminici

 

 

 

septembrie. umbrele noastre strâmbe, haioase, dar tot prietene. lumina. ah, lumina care cade peste toate blând, mângăindu-ne pe creștet ca o mână de Dumnezeu alb. șușotind prin copaci, raiul e aici, e aici!

 

 frunzele. miros de încheiere, cădere, rumeguș vegetal, suflat în aer, coroană galbenă pălărie. de pupat și ascuns băiețelul sub ea. băiețelul și mama lui. invincibilii clipei.

 

 

 

 și castanele. ale mele de mică. împărțeală acum între ei, prinse de mânuțele mici, adunate în coșul bicicletei. frații prin iarba uscată. auriu, ruginiu. tabloul meu de toamnă. candidă. bucălată. foșnită.

vine toamna! de ieșit afară să o vedem! să ne jucăm prin lumina asta frumoasă! să uităm năduful verii, să ne răcorim în amiază plimbat, să trăim minunat, nimic nu e mai important decât clipele noastre-mpreună, să ieșim în toamnă,

 și să... și să... și să...

 

our day. trei de

De fiecare 8 septembrie ne răsfățăm, pentru că ne cheamă Maiia, Malia, Maria, evoluat-pronunțat la 2 ani, la 3 ani, la 4 ani.

Am mers la filmul cu Thinkerbell, Clopo și gașca ei de zâni și zâne.
Mama, tata și Eliza în mijloc. Cu ochelari 3D, de ne-a zburat praful de zâne prin păr și pe haine.

 

 

Dimineață în baie:

Andrei, azi e ziua mea, mă cheamă Maria, e și ziua lui mama, preferata ta, cu care dormi tu!

Cadoul ei...hmmm, e de fapt al nostru, de jucat pe covor  pantomime, în două echipe, tata cu Eliza și bunica cu mama. Care nu știe cum face o furnică sau un pelican.

 

 

Carnețel de scris amintirile, primul jurnal desenat, de completat cu lucuri serioase, științifice, la recomandarea tatălui, sau cu desene și mâzgăleli pornite din suflet, la recomadarea mamei.

Și-a scris numele la sfârșit. Eliza Maria. Apoi a desenat un tort curcubeu.

 

Răsfăț prin librării. Cărți pentru noi și pentru ea, pentru grădinița de acasă. Eu mă ocup de matematică, a zis el, tu de restul! Eliza are zeci și zeci de cărți de la editurile pentru copiii. Când le-am scris să ne ajute cu proiectul din Italia, numai una mi-a răspuns. Dezamăgită.

 

 

Tort la mamaia Maria. A treia Marie. Tort cu fluturași.

 

Baloane agățate prin casă. Dans țopăit. Frate-său cu gura pân` la urechi. Eiiia, Eiiia! Fugăreală prin parc.

 

Dimineață frumoasă. Anafură îndesată în gură de parcă n-au mâncat niciodată. Eliza cântă în biserică mulți ani trăiască.  Andrei aleargă peste tot. E deja toamnă.


 De-am fi sănătoși și la anul, de ziua noastră. De Sf. Maiia, Malia, Maria...

 

 

men in red. love them

Bagaje de plecat. Acte, cărți, haine, jucării. Visăm să locuim într-un sătuc lângă Perugia. Fără ambulanțe, oameni beți, muzică și câini. Fără mahala. Într-un sătuc liniștit, aproape de mare. Să se-audă clopotul de la biserică, mâțele pe sub geam. Se poate, știm asta. Auzim povești despre viața asta de-acolo. Doar să reușim și noi s-o trăim.

 

Eliza e la Iași. Dă cu vopsea gardul. Bunelul n-o prea ascultă că nu-i dă vopsea bleu deschis, cum îi place ei. Mănâncă struguri și n-are timp de vorbit la telefon cu noi.

 

Andrei vorbește legat. Blgdâcârî. Și iar dângân, balgân, pracan, badan...E vesel printre picioarele noastre, printre bagaje. Și bucuros că are toată atenția noastră.    

 

 Zilele astea m-am gândit la moarte și-am fost alături de prietena mea. Pentru părinții care-și îngroapă copiii, nu sunt mângâieri din cuvinte. Doar timp.


Dar toate merg mai departe. Ca un râu. Aș vrea să tot curg, să tot curg. Să tot curgem.

 

 

Iubesc viața asta mai presus de orice. Iubesc copiii, anotimpurile, și pe toți prietenii cei întâlniți și neîntâlniți. Și pe Dumnezeu. Cel care are planuri înțelese sau neînțelese de noi.
 

 

 

 

2 septembrie

mi-e frică de moarte. m-aș ascunde de ea undeva la un capăt de capăt de pământ. să n-o mai aud. să n-o mai știu. oameni frumoși pleacă de lângă noi. tineri. mi-e jale. și-s fără cuvinte.

de aceea vreau să trăiesc acum și aici. cu ai mei. fiecare nimic disecat în alte mici nimicuri. fiecare zi. fărâmițată ca o felie de pâine, momentele noastre. să le trăiesc. terapia mea pentru suflet. alean. balsam. oblojeală pentru teama din mine.

de n-aș mărunți zilele și clipele noastre, le-aș pierde. m-aș pierde. prin ele trăiesc. mă agăț. îi strâng la piept. să fim împreună mereu și mereu. mi-e frică ca nu cumva să nu mai fie tot ce avem. noi pe noi. iarba, copacii, norii ăștia, drumurile, soarele, toamna.

așa că-mi împart viața în zile frumoase. și le beau. ca niște pastile miracol. de neîmbătrânire și de nemurire.
 ambrozia meselor noastre.

ca nu cumva să treacă toate de-a valma, netrăite, neiubite, ca un rostogol de pustiu peste noi...

azi. 2 septembrie. 

 morișca ei zbârnâind în vânt, roată învârtită deasupra capului, alergătură în aer. poze eu ei și ea mie, prin pădure. conuri de brad, rășină încleiată pe mâini, cocoțat prin copaci, driada mea care iubește fiecare frunză și fiecare umbră.

 prieteni și papanași. fugă până în vârful dealului. cățărați prin copaci. soare încă și toamnă frumoasă. ei pe lângă noi. sănătoși. mulțumim cerurilor toate!

uneori mi se pare c-aș putea zbura de-acolo de sus. ea m-a învățat asta. să fim ca zânele, fără frică, cu puteri ascunse în baghete din flori. de le-aș avea aș alunga tot ce e rău.

 dar nu le am...

și cortul lor din pădure, fortăreață sub lumina alunecată pieziș. acolo unde se spun povești și se agață un soare taman la intrare.

adăpostul lor și-al amintirilor mele.

dacă știți vreun leac împotriva neantului să mi-l spuneți. dacă știți ce va fi dincolo, și cum să trăiești cu durerea asta a trecerii, să-mi ziceți... 

până atunci, trăiesc cu tot sufletul. să nu pierd nimic. să nu ne pierdem pe noi.