2 septembrie

mi-e frică de moarte. m-aș ascunde de ea undeva la un capăt de capăt de pământ. să n-o mai aud. să n-o mai știu. oameni frumoși pleacă de lângă noi. tineri. mi-e jale. și-s fără cuvinte.

de aceea vreau să trăiesc acum și aici. cu ai mei. fiecare nimic disecat în alte mici nimicuri. fiecare zi. fărâmițată ca o felie de pâine, momentele noastre. să le trăiesc. terapia mea pentru suflet. alean. balsam. oblojeală pentru teama din mine.

de n-aș mărunți zilele și clipele noastre, le-aș pierde. m-aș pierde. prin ele trăiesc. mă agăț. îi strâng la piept. să fim împreună mereu și mereu. mi-e frică ca nu cumva să nu mai fie tot ce avem. noi pe noi. iarba, copacii, norii ăștia, drumurile, soarele, toamna.

așa că-mi împart viața în zile frumoase. și le beau. ca niște pastile miracol. de neîmbătrânire și de nemurire.
 ambrozia meselor noastre.

ca nu cumva să treacă toate de-a valma, netrăite, neiubite, ca un rostogol de pustiu peste noi...

azi. 2 septembrie. 

 morișca ei zbârnâind în vânt, roată învârtită deasupra capului, alergătură în aer. poze eu ei și ea mie, prin pădure. conuri de brad, rășină încleiată pe mâini, cocoțat prin copaci, driada mea care iubește fiecare frunză și fiecare umbră.

 prieteni și papanași. fugă până în vârful dealului. cățărați prin copaci. soare încă și toamnă frumoasă. ei pe lângă noi. sănătoși. mulțumim cerurilor toate!

uneori mi se pare c-aș putea zbura de-acolo de sus. ea m-a învățat asta. să fim ca zânele, fără frică, cu puteri ascunse în baghete din flori. de le-aș avea aș alunga tot ce e rău.

 dar nu le am...

și cortul lor din pădure, fortăreață sub lumina alunecată pieziș. acolo unde se spun povești și se agață un soare taman la intrare.

adăpostul lor și-al amintirilor mele.

dacă știți vreun leac împotriva neantului să mi-l spuneți. dacă știți ce va fi dincolo, și cum să trăiești cu durerea asta a trecerii, să-mi ziceți... 

până atunci, trăiesc cu tot sufletul. să nu pierd nimic. să nu ne pierdem pe noi.