men in red. love them

Bagaje de plecat. Acte, cărți, haine, jucării. Visăm să locuim într-un sătuc lângă Perugia. Fără ambulanțe, oameni beți, muzică și câini. Fără mahala. Într-un sătuc liniștit, aproape de mare. Să se-audă clopotul de la biserică, mâțele pe sub geam. Se poate, știm asta. Auzim povești despre viața asta de-acolo. Doar să reușim și noi s-o trăim.

 

Eliza e la Iași. Dă cu vopsea gardul. Bunelul n-o prea ascultă că nu-i dă vopsea bleu deschis, cum îi place ei. Mănâncă struguri și n-are timp de vorbit la telefon cu noi.

 

Andrei vorbește legat. Blgdâcârî. Și iar dângân, balgân, pracan, badan...E vesel printre picioarele noastre, printre bagaje. Și bucuros că are toată atenția noastră.    

 

 Zilele astea m-am gândit la moarte și-am fost alături de prietena mea. Pentru părinții care-și îngroapă copiii, nu sunt mângâieri din cuvinte. Doar timp.


Dar toate merg mai departe. Ca un râu. Aș vrea să tot curg, să tot curg. Să tot curgem.

 

 

Iubesc viața asta mai presus de orice. Iubesc copiii, anotimpurile, și pe toți prietenii cei întâlniți și neîntâlniți. Și pe Dumnezeu. Cel care are planuri înțelese sau neînțelese de noi.