serbare

Copii jumătate fulgi, jumătate îngeri, trepidând din piciorușe, zburătăciți într-o cămăruță, cu lumini în priviri și poezii pițigăiat șoptite-n barbă, cu plecăciuni după ce terminau strofa, și fugă-napoi pe scăunel.
 

Moment de taină, suflețele bătând tare pe sub hainele albe, emoții mici, neclipite sub blițurile din față.
 

Eliza cuminte, rostind poezia încet, cu ochii la doamna ei, dar cântând tare, tare colindele, de ce s-a crăăpaaat covataaa...
 

Andrei curios în brațele mele, aplaudând îngerașii, luminile, clopoțeii, cântă și el don, don, trăgând cu ochiul pe după cortină la serbarea lor în două acte.
 

Colaci dulci, portocale, un băiețel sărac își strânge mașinuța la piept și strigă de pe scări: Elizaa, să nu-ți desfaci cadoul până acasă!
 

Veselie, versuri prea neimportante în căpușorul lor, a venit iarna peste țara mea...când ei râd unul de altul, sau unul la altul, că le cade beteala de pe cap, sau li se-apleacă-ntr-o parte aripile.
 

Momentul lor cu moșul, de care Andrei s-a speriat și s-a lipit de-un dulap pătuț, cadoul ei roșu legat cu sfoară și-năuntru cu cărți de Crăciun, iar al lui c-un tractor de cărat animalele până la mama în bucătărie.

 

Aș fi vrut să fim în Perugia, cu unchii, dar e bine și-aici, după cum ni s-a potrivit și reașezat drumul, doar să ni-l putem păstra luminos și bucuros.

 

Tot mai citesc Pessoa: zeii n-au decât să-mi modifice visurile, însă nu și darul de a visa!