The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

marți, 18 octombrie 2011

Copiii cu nume de zile

Am început să scriu despre naşterea lui Andrei. În timpul povestirii am ajuns la Vinerica. Şi m-am oprit.
Despre naşteri, toate mămicile scriu şi se emoţionează. Despre copiii abandonaţi în spitale, deasemenea. Sunt mii şi mii de cazuri. 
Dar Vinerica e una. E unică, la fel şi sufletul ei mic.

Am văzut-o într-o seară de iulie. Într-un pătuţ din fier învechit, într-o maternitate învechită. Stătea lângă geam, cu ochii larg deschişi. Privea spre perete. Avea cei mai frumoşi ochi de fetiţă, negri, rotunzi şi plini de gol...de mult gol. Era într-o pelincuţă subţire, sub ea o pătură neschimbată de mult şi murdară. Şi am citit: 
Vinerica, 2 aprilie, sex feminin
Atât.

O asistentă a început să râdă: o cheamă aşa că s-a născut într-o vineri, mă-sa a plecat acasă, era o copchilă de ţigani şi n-a mai venit s-o ia.
Cum să nu mai vii după copilul tău, să nu mai vii­­­­?

Mi-a spus că are 3 luni, arăta mult mai micuţă. Căuta cu mâinile în jur, ar fi vrut să apuce ceva, sa vadă pe cineva. Tot ce avea erau umbrele de pe pereţi şi câteva sticle cu lapte rece atunci când îşi aminteau de ea. O schimbau de pampers o dată pe zi trăgând-o şi trântind-o, iar cât am stat eu acolo nu-i făcuseră deloc baie.

Orice mişcare pe lângă pătuţul ei era ca o speranţă că va fi luată în braţe şi ridicată din amorţeala în care stătea. Dar nu se întâmpla asta, cred că ştia deja şlapii asistentelor pline de lehamite.

N-am mai văzut atâta resemnare şi tristeţe nici la un om mare, de parcă înţelegea ce se întâmplă şi ce Nu se întâmplă. Nici nu mai plângea, când îi era foame plângea încet şi icnind până adormea, mereu săreau peste ora mesei şi uitau de ea.

 Scaunul în care-l alăptam pe Andrei era lângă pătuţul ei. Vorbeam cu băiatul meu uitându-mă şi la ea, vorbeam şi cu ea. Mi se rupea inima şi aş fi vrut să alăptez în alt colţ. Dar... doar lângă Vinerica găseam locul liber. Aş fi vrut s-o ridic şi s-o strâng tare la piept.

Când am mângâiat-o pe căpuşorul rotund, cu păr negru şi aspru, a tremurat din tot corpul. Nu mai simţise aşa mângâiere şi eu nu mai simţisem atâta sfâşiere.

Când am plecat din spital, am mers s-o mai văd încă o dată. Stătea cu capul într-o parte, cu ochii pe acelaşi perete, cu acelaşi spectacol de lumini şi umbre.
Cine ştie ce scene magice îşi imagina...

De atunci, aproape în fiecare vineri mă întreb: oare ce mai face Vinerica, copilul cu nume de zi?

Zi de naştere şi zi de părăsire...

6 comentarii :