Melc somnoros, moş cu greutate şi soare cu insolaţie

Desenam cu Eliza melci. Ea a desenat doar cochilia melcului:

- Desenează acum şi capul, corniţele, ochişorii...

- Nu, nu-l desenez, acum e în căsuţă, face nani, nu iese afară!

Aseară îi spuneam povestea punguţei cu doi bani, pe care o ştie pe de rost aproape.După câteva minute de gândire, vine cu o idee:

- Îi dau eu ouă ! Iau ouă de la găina lui buda de la ţară (bunica) şi îi dau şi lui!

- Bine, mami, că baba e zgârcită (zic eu, impresionată de empatia ei cu moşul)

- Hăirup, hăăă...uite, nu pot să-i dau, nu pot să-l scot afară din poveste de la tine, e tare greu!

Azi am desenat copaci, i-am dat cu lipici şi le-am lipit frunze tăiate din nişte bucăţi de hârtie colorată. Apoi am făcut un soare sus, în colţul foii.

- Eu îl desenez aici, sub copac, soarele meu vrea să stea la umbră!

De asta sunt 12 grade afară. Mai stă şi soarele la umbră uneori.

Bine că avem căciuli groase.

Homemade

Tort

-Mami, hai să-ţi pun şosete că eşti bocnă la picioare!

-Bocnă?

-Da, mama, ţi-au îngheţat picioruşele, uite, sunt reci bocnă!

-Eu nu sunt bocnă, sunt Maria Stan! (şi abia se abţine să nu plângă)

Ea e Maria şi dimineaţă a vrut tort.

La mulţi anişori, fetiţă mică!

Poveşti din Toscana (Florenţa)

Grădinile Boboli şi Palatul Pitti

Domul din Florenţa (care nu încape în poze, oricât ai încerca)

Ponte Vecchio

Toscana a fost pentru mine un vis împlinit. Am savurat fiecare moment petrecut acolo. Florenţa e romantică, Siena e plină de viaţă, Pisa e mai mult decât mă aşteptam, iar câmpurile şi chiparoşii din Val d Orcia mi s-au lipit de suflet pentru totdeauna.

Florenţa e cosmopolită, e extravagantă, scumpă şi aglomerată.

Florenţa e artă, e iubire şi visare.

Podurile galbene peste râul Arno sunt mai frumoase decât în orice ilustrată, Domul e copleşitor, galeriile de artă Uffizi sunt porţii de aer proaspăt, revigorant, grădinile Boboli ale familiei Medici sunt adevărate labirinturi.

În Florenţa găseşti orice şi poţi face orice.

Statuile lui Michelangelo, magazine Versace, bijutieri cu tradiţie în prelucrat aurul, pictori, terase, copii, porumbei, trăsuri, statui vii.

În Florenţa poţi mânca, poţi admira picturile lui Boticelli sau te poţi căsăstori simplu şi frumos.

Dacă vrei să te întorci, trebuie să legi un lacăt de gardurile de pe malul răului Arno.

Am sute de poze din Florenţa, niciuna nu poate reda atmosfera de acolo.

Nu am avut lacăte la noi, dar aş reveni oricând cu mare drag!

Ei doi

Se pot da în leagăn o oră întreagă fără să mai aibă nevoie de nimic.

Pot vorbi despre orice, minute în şir: unde se duce caca ei din wc, de ce zboară păsările, ar vrea şi ea să zboare, de ce vine noaptea...

Se joacă la căsuţa de jucărie inventând tot felul de poveşti hazlii.

Iar seara, în codul lor secret de alintat şi zâmbit ştrengăreşte, îşi spun:

noapte bună, tăticu meu!

noapte bună, fetiţa mea!

noapte bună, tăticu meu...

noapte bună, fetiţa mea...

noapte bunăăă....

Iar eu îi iubesc tare.

Povestiri din Umbria III ( pax et bonum )

Assisi - oraşul alb

Dacă aş fi avut destul timp aş fi rămas în Assisi mai multe zile.

I se spune oraşul alb, de jos cetatea e impunătoare.

Când ajungi înăuntru eşti beat de frumuseţea locului.

Străzi întortocheate, biserici gotice, lume veselă şi frumoasă, ferestre cu flori, magazine cu suveniruri, porumbei, călugări franciscani în picioarele goale.

Assisi e oraş mistic, e loc de pelerinaj spiritual.

Sfântul Francisc de Assisi cheamă la el cete de tineri catolici.

I-am văzut plângând în catedrala franciscană, am văzut emoţii şi lacrimi de bucurie.

N-am simţit fiorul lor de misticism, dar cântecele religioase şi picturile colorate ale lui Giotto m-au umplut de har şi de linişte.

Spre seară a început festivalul baroc. Piaţa şi templul roman s-au umplut de cavaleri şi de domniţe.

Cât de frumoasă e lumea, Frate Soare, Soră Lună, Frate Vânt, Soră Ploaie,

gândea Sf. Francisc.

Cât de simplu şi plin ar fi timpul nostru dacă am putea vorbi cu păsările şi le-am înţelege glasul...

N-aş mai fi plecat de acolo.

De-am putea trăi împreună numai cu gânduri bune, pace şi prietenie...

Povestiri din Umbria II ( il paese dei muri dipinti )

Mugnano e un sătuc mic din Umbria.

E un sat specific Italiei.

Are case din piatră, străduţe înguste, flori la ferestre şi linişte la ora prânzlui.

Dar nu acestea dau frumuseţe locului. Farmecul sătucului stă în pictura de pe case.

I se mai spune satul cu pereţii pictaţi.

Cu toate că centrul satului e mic, armonia dintre piatră, flori şi pânze mari, desenate m-a făcut să mă rătăcesc ca într-un labirint vrăjit.

Dintr-o casă a ieşit un bătrânel. Mi-a zâmbit şi ne-am salutat.

Poate că schimbul nostru de zâmbete a fost cea mai profundă conversaţie româno-italiană.

El era bătrân şi curios. Şi-a trăit toată viaţa într-o lume colorată.

Eu eram tânără şi încântată, venită dintr-o lume a blocurilor cenuşii.

Povestiri din Umbria I ( Il paese che muore )

Peste tot în Umbria sunt sate şi orăşele în care ţi se rătăceşte sufletul.

Am fost în Bagnioregio, un sat mic, rămas cocoţat pe munte şi înconjurat de văile râului Tibru.

I se spune satul care moare.

Nu mai locuiesc mulţi oameni acolo, pământul se surpă încet, încet.

Sunt legaţi de oraşul din vale printr-un pod lung.

Înăuntru mi s-a umplut sufletul de linişte şi de culoare.

Fiecare casă are câte o icoană pe zid, sunt flori peste tot, pisici leneşe, iederă, tufe de levănţică, străduţe înguste. Mai sunt doar câteva case, o biserică veche, o cişmea cu apă rece şi o fostă şcoală.

La capătul satului care moare am întălnit o bătrânică. M-a chemat la ea cu degetul şi într-o italiană abia înţeleasă mi-a cerut 1 euro s-o ajut, că nu mai are pe nimeni. În schimb, puteam intra să-i văd casa şi curtea.

Avea o mână amorţită, dar părul alb era prins într-o clamă frumoasă şi ochii albaştri erau ca de copil.

În ogradă totul era ordonat, oale, icoane, o fotografie cu ea în vremea tinereţii.

Grădina avea bulgări mari de flori colorate, o bancă din piatră şi câţiva copaci de măslini.

De acolo, de sus, se vedeau drumurile albe ale Umbriei.

Mi se părea că am intrat atât de uşor în viaţa ei, cu o simplă monedă. Îmi era jenă şi mă simţeam ca un intrus.

Dar mai liniştită ca atunci nu am mai fost de mult timp.

Totul parcă era amorţit, mirosea a flori, mâţele se întindeau la umbră, iar departe se vedeau pâlcuri de chiparoşi.

Avea 90 de ani, acolo se născuse şi nu ieşise nicăieri din satul ei.

Mi-am imaginat atunci toată copilăria şi tinereţea ei, în grădina cu măslini deasupra văilor cărămizii bătute de vânturi.

Am lăsat-o singură, o bătrână cu ochii albaştri ca cerul senin, aşteptând ca pământul să se surpe încet, încet şi cu el toate amintirile ei.