Povestiri din Umbria I ( Il paese che muore )

Peste tot în Umbria sunt sate şi orăşele în care ţi se rătăceşte sufletul.

Am fost în Bagnioregio, un sat mic, rămas cocoţat pe munte şi înconjurat de văile râului Tibru.

I se spune satul care moare.

Nu mai locuiesc mulţi oameni acolo, pământul se surpă încet, încet.

Sunt legaţi de oraşul din vale printr-un pod lung.

Înăuntru mi s-a umplut sufletul de linişte şi de culoare.

Fiecare casă are câte o icoană pe zid, sunt flori peste tot, pisici leneşe, iederă, tufe de levănţică, străduţe înguste. Mai sunt doar câteva case, o biserică veche, o cişmea cu apă rece şi o fostă şcoală.

La capătul satului care moare am întălnit o bătrânică. M-a chemat la ea cu degetul şi într-o italiană abia înţeleasă mi-a cerut 1 euro s-o ajut, că nu mai are pe nimeni. În schimb, puteam intra să-i văd casa şi curtea.

Avea o mână amorţită, dar părul alb era prins într-o clamă frumoasă şi ochii albaştri erau ca de copil.

În ogradă totul era ordonat, oale, icoane, o fotografie cu ea în vremea tinereţii.

Grădina avea bulgări mari de flori colorate, o bancă din piatră şi câţiva copaci de măslini.

De acolo, de sus, se vedeau drumurile albe ale Umbriei.

Mi se părea că am intrat atât de uşor în viaţa ei, cu o simplă monedă. Îmi era jenă şi mă simţeam ca un intrus.

Dar mai liniştită ca atunci nu am mai fost de mult timp.

Totul parcă era amorţit, mirosea a flori, mâţele se întindeau la umbră, iar departe se vedeau pâlcuri de chiparoşi.

Avea 90 de ani, acolo se născuse şi nu ieşise nicăieri din satul ei.

Mi-am imaginat atunci toată copilăria şi tinereţea ei, în grădina cu măslini deasupra văilor cărămizii bătute de vânturi.

Am lăsat-o singură, o bătrână cu ochii albaştri ca cerul senin, aşteptând ca pământul să se surpe încet, încet şi cu el toate amintirile ei.