Ecouri

Nopţile sunt lungi şi cu nesomn, citesc Pagini de jurnal de Julien Green şi abia mă mişc, abia mai am aer.

Zilele sunt pline, mă mir mereu de Eliza, de vorbăria ei şi de cum înţelege ea lumea, ar trebui scrisă o carte despre Cum să-l aştepţi pe fratele mai mic, inspirată din cugetările surorilor mai mari, asta da psihologie.

Mă trezesc că tot mă uit pe net după una şi alta, de parcă tot ce ştiam la Eliza s-a ascuns undeva şi a dispărut. Mă gândesc dacă voi face din nou ce am făcut la ea, sau totul va fi mai simplu, că, deh, am experienţă, mă întreb dacă îl voi alăpta şi pe el aproape 2 ani, şi cum va fi acum, dacă mai ştiu cântece de leagăn, dacă voi rezista colicilor şi voi ajunge iar să legăn, din reflex, căruţul de cumpărături ca să tacă...sau poate va fi altfel.

Oricum va fi, se apropie, şi vreau să vină, să trăim împreună lumea lui bebe, sau Ţara lui Andrei, cum zice soră-sa când vede reclama la tv.

Va mirosi iar a lapte, a piele ca un cozonăcel, a băiţă caldă, a scâncete.

Mă simt uneori mică, mică, sub nişte copaci uriaşi de griji. Dar important e că suntem împreună. E ca un joc de lumini şi umbre, de ecouri, strigăte, mângâieri, alergături şi îmbrăţişări.

Şi le vom face şi desface noi pe toate.

Doar să credem asta!