Mereu mi-a fost teamă să nu spun aceleaşi cuvinte ca ceilalţi, cuvinte pe care le auzi, le citeşti, le transformi în tine, le laşi la dospit, şi apoi le frămânţi, le scoţi în tăvi lungi la copt, or fi aceleaşi, spui la fel, unde eşti tu, ce e al tău, cât te repeţi, care cocă e a ta, şi unde e plămada inimii tale...
Cuvintele Alinei
au sunat ca un ecou toată ziua în mine, şi-am vrut să scriu despre ea, bunica de la ţară, de la ţara mea, ţara dintr-un sat din Moldova, un sat în care ajungi coborând un deal, sus în deal e cimitirul, apoi prima casă e a buncilor, ei acolo au rămas, înveliţi, în vârful dealului. Poate privesc la gospodăria lor pământească, de acolo, dintr-o ogradă cocoţată în nori.
Mai merg acolo, în acelaşi sat stau acum părinţii mei, în altă casă. În cea a bunicilor îmi stau unchii, dar nu mai e cum a fost, bunica n-avea hidrofor, nici antenă tv, uliţa e îngustă, casa e mai mică, copacii tăiaţi. Ea avea pod plin cu hulubi, avea beci în care coboram după ulcelele de smântână, avea pat mare sub măr sântilesc, duulce, avea gospodărie şi treabă.
Era altfel decât bunica cealaltă, mama mamei era micuţă, rotofeie, femeie muncitoare de peste Prut, cu obrajii roşii şi mers legănat. Bunica de la ţara mea, mama tatălui avea altă alcătuială, femeie înaltă, voinică, ochi albaştri, albaştri, glumeaţă şi veselă.
Acolo timpul era mai cu negrabă, aveai vreme de toate, până la prânzul cel mare, când răsturnai mămăliga pe masă, afară, parcă ai trăit o viaţă.
Vacanţele noastre acolo erau, bunica avea orătănii multe, iepuri de mă uita Dumnezeu pe lângă cuşca lor, dându-le morcovi, gânsacii de care mă feream, şi care mă ţintuiau prizonieră în casă când ei erau slobozi prin curte, porcii care-i guiţau bunicii şi prin visele ei, că tare bătaie de cap avea cu lăturile lor, şi mereu îi certa că nu se mai satură, aracan de mine, că nu mai pot, bată-vă să vă bată, porcii pe care i-am văzut fugăriţi de ignat, şi m-am ascuns în cămară cu mâinile la urechi să n-aud cum îi taie, iapa bunicului, Doina, care mânca, săraca, bătaie, când bunicu se aghezmuia, na, boalo, ce ai, mergi!
şi ea nu trăgea nicun pas când îl simţea cu glasul schimbat. Iapa care făcea mânzoci şi ţopăiau prin ogradă, şi eu după ei.
Bunica avea vaci, cu viţei care gemeau-mugeau pănă venea mama vacă de la cireadă, şi număram cu ei orele până seara, că mi-era milă că le-o fi foame, şi apoi mi-era milă de ei şi că trebuiau să aştepte, întâi mulgem vaca, apoi lăsăm giţelu să sugă, şi abia aşteptam să tragă bunica laptele în găleţi, ţăr, ţăr,ţâr, hai odată, ca să văd viţelul cu capu lui creţ înfulecând ugerul şi împingând pe sub burtă.
Găini, cocoşi arţăgoşi, gâşte leşeşti care săsăiau toată ziua pe sub agud, agudul copilăriei mele, mare, rotund, cu crengile numai bune de apucat, de cules negru dulce, de mânjit pân` la coate, şi hlizit cu fraţii printre dinţii negri de zeamă.
Ţara copilăriei mele, cu mirosul ei de foc, de sobă, de pătrunjel verde adus în şorţul bunicii, aruncat peste ciorba zdrenţuită c-un ou, acră cu borş de putină, turte, cozonaci învârtiţi în albia de lemn, cât aluat, ce puternică e bunica de-l frământa atât, stafide furate, apoi tăvi răsturnate, mirositoare, şi-acoperite, e vinerea mare, nu mâncăm pân` la Paşte.
Postul bunicii şi spovada noastră la biserică, râzând de întrebarea părintelui dac-am minţit, sau furat, mătănii făcute la icoana din colţ, cea cu sabia lui Sf. Dumitru, hi, hi, pe sub barbă, şi ochii bunicii serioşi în spatele nostru. Paştele din sat, cu lumini una după alta pe uliţă, apoi a doua zi toţi schimbau bunăziua cu Hristos a înviat! Şi...Adevărat a înviat, mătuşă Tincă!
Aşa îi spuneau oamenii care treceau pe la poarta ei verde.
Miros de muşeţel prăfuit în şanţul din faţa casei, colorado dungat, alungat cu băţu` de prin cartofi, prune rotunde, lunguieţe, via bunicului, de numaiştiu câte rânduri, de culegeam la ea toţi copiii satului, boabă cu boabă, să nu părăduim vinul moşneagului hapsăn, bunica iertătoare, mângâietoare, nopţi lângă ea, în patul ei mic, cu miros de vestă de lână, şi cu poezii dintr-o altă copilărie, cea a ei, a războiului, cu prima mea rugăciune învăţată şi repetată sub plapumă, câinele care bătea noaptea pe-afară, oare ce-o fi, cocoşii de dimineaţă, eu la căldură şi bunica de mult coborâtă la treabă.
Copiii din sat, fetele, cu tălpi goale, frumoase, acum necăjite şi c-o droaie de copii şi ele. Dimineţi în care duceam vaca la cireadă, departe, pân` la iazul cel mare, şi soarele răsărit roşu şi rotund, de-l lua vaca în coarnele ei rostogol, morcovi scoşi din pământ, jumătate în mână, jumătate rămasă încăpăţânată acolo, drumul satului unde ni se lungeau ochii după mama şi tata, care nu mai veneau, fântâna cu roată, prea mare, de o trăgeam eu de două ori în sus, ea o dată pe mine-napoi, apă rece, zmeuriş, fructe crude, de strivit acru-ntre dinţi, pierdevară prin cimitir după nuci.
Copilăria la ţară era ca o medalie, veneam în septembrie arşi de soare şi parcă mai înalţi pe lângă copiii blocului, albi, rămaşi la asfalt. Noi eram mai vânjoşi, călărisem un cal, mâncasem brânză scursă pic, pic, la streaşina casei, ne tăvălisem în fân întors la uscat.
Acolo au rămas toate, ghem, adunate, ca lâna bunicii din coridorul răcoros, şi răsetul ei, şi blidele spălate de nepoată harnică şi multăudată şi fântâna de la intratrea din sat, unde mă cocoţam să mă uit înauntru şi să cred că-s drăguţă aşa, cu norii în cap, răsturnaţi.
Mămăliga cu lapte mâncată seara, cu ochii lungi, obosiţi de peste zi, la fluturii care se roteau aiurea pe lângă becul din colţul acoperişului, teama de broaşte săltăreţe pe prispă, săritură de uriaş ca să intru în casă fără să mă mănânce vreun brotac, greierii serilor de iulie. Toate au rămas acolo, într-un acolo care azi nu mai este, şi nici ea.
Ecaterina, cea cu ochii senini, frumoşi până la capătul capătului. Mă bucur că şi-a văzut nepoata, era ca un moş crăciun cu părul ei alb şi ochii albaştri.
Poate că e pe la Sf. Petru, cel pe care-l striga să vină în vreme de boală, şi poate paznicul celordesus îi zice aşa:
- Hai, măi Tincuţă, ia fă nişte cozonaci de ăia buni, cum numai tu ştii să faci!
