The true mystery of the world is the visible, not the invisible!
Oscar Wilde

vineri, 16 martie 2012

memory game. my daily game

Mi-a plăcut povestea lui David Stewart, specialist în semnele maya, semne pe care le-a descoperit când era mic, de seama Elizei, atunci când îl luau părinţii la siturile de la Piedras Negras. Băiatul a vrut să desenze şi el glifele de pe temple şi a reuşit să descifreze mai clar decât reuşeau desenele adulţilor mult prea concentraţi. El spunea despre copilăria lui că a fost minunată, liberă, printre pietre, statui, vegetaţie, soare, aer, vânt. Fără televizor, calculator, jocuri.

Aş vrea pentru copiii mei o copilărie magică.
Ceva.
Altceva decât zilele de interior într-un apartament mic, într-un oraş la fel de mic şi de poluat. Aş vrea o călătorie, o eliberare. Îmi vine să închiriez o cabană la munte şi să fugim acolo o săptămână. În alt ritm de viaţă, de emoţii, de întrebărişirăspunsuri.


Mă fascinează puterea copiilor de a vedea lucrurile atât de simplu şi de a le rezolva. Atunci când noi, oamenii mari nu mai ştim cum vin lucrurile şi le complicăm foarte.
 Eliza îmi demonstrează mereu asta, le înţelege şi le descurcă mai bine decât mine, vai mie, mamă obosită care funcţionează pe bază de cafea.
Andrei e răcit, ea nu mai merge deloc la grădiniţă, zilele sunt încordate şi amestecate. Uneori reuşesc să nu ridic vocea la ei, să nu clachez, alteori nu.
Reuşesc uneori să rezist fără somnul de noapte, fără timp pentru mine, şi să fiu a lor, acolo, toată, şi chiar aşa, nu se termină niciodată strânsul, pregătitul, spălatul, jucatul. E un vârtej, un titirez, o ameţeală ca o anemie. Ca o epuizare.

Eliza vede unde eu nu mai văd, şi mă ajută cum poate, naiv, altruist, fără nicio răsplată. Doar să-i zâmbesc după aia. Nu mai am timp de geamuri, de oglinzi, le face ea, cu şerveţele lui Andrei, lună, de nu se mai văd sau nu te mai vezi prin ele. Duce lucurile la locul lor, grămadă, aşezate, reaşezate, şi sunt bune.
Ştie să calculeze, să rezolve un puzzle, să iasă dintr-un labirint, să vadă pe cer nori animale, să cânte la un nai imaginar, vede perechile, asocierile, asemănările, diferenţele, mai uşor decât noi, mai limpede, mai luminos. Poveştile ei sunt citite pe loc, personajele apar din senin, ies ca un fum dintr-o carte lampă fermecată, acţiunea, cuvintele, mimica, sunt magice, cum doar dintr-un cap de copil pot veni ideile şi vorbele. Adică magice, necrescute, neacoperite de buruienile vârstei.

  
Micul meu prinţ, să nu te schimbi, îmi pare rău că am văzut un crocodil, era un vapor, aşa este, uite, cabina căpitanului e chiar acolo sus, iar cercurile portocalii sunt hublouri prin care ne uităm noi, familia noastră care merge pe un ocean!


Poate copilăria magică pe care eu le-o doresc e chiar aici, în mintea lor, în inima lor, trebuie doar să avem timp s-o vedem, noi, ăştia mari şi grăbiţi şi frustraţi, îndoielnici, temători, nerăbdători.

haide,

Row, row, row your boat,
Gently down the stream.
Merrily, merrily, merrily, merrily,
Life is but a dream!
 

4 comentarii :

  1. cat de departe sa fie cabana? :)

    RăspundețiȘtergere
  2. He he, eu vreau doar o casa amarata la tara, sa putem da binete soarelui si cerului oricand vrem! Sa respiram si sa fim liberi!

    RăspundețiȘtergere