oglindă şi lupă

În drumul nostru de la grădiniţă acasă, Eliza îmi vorbeşte despre dinozaurii care au murit demult, demuuult, şi ridică mână peste umăr. Îi spun că Andrei e răcit, apoi crede că şi poneiul ei a răcit; şi poneiul strănută chiţ, chiţ, zguduit în mâinile ei mici.

Drum cu bălţi îngheţate, cu bălţi dezgheţate. Ne uităm pe asfalt, în oglinzi cu cer, copaci şi noi două. Într-o baltă zâmbim, în alta suntem serioase, ea cu căciula pe ochi.

 A primit iarăşi bulină roşie, a treia într-o săptămână. Pentru că a fost cuminte.
Nici prea cuminte nu-i bine, încep să mă îngrijorez.

Copiii sunt oglinzile noastre, spun toate cărţile de pe noptiera mămicilor, cărţi de genul cum să-ţi creşti copiii.

 Sunt!

 Azi i-a făcut lui  Andrei teatru, cocoţată pe geam, uite, Tru-Tru, eu îţi fac ţie un spectacol! aşa cum a văzut ea la noi.

Ne oglindim în ei, în ceea cea fac, dacă eu ţip, oglinda mea ţipă, dacă zâmbesc, îmi zâmbeşte şi ea, înzecit, ca o lupă care măreşte tot ce e bun. 

Prin bălţile îngheţate, erau prinse sub pojghiţa de apă crenguţe, frunze. 

Aş vrea să-mi fac nişte bijuterii. M-a captivat tehnica răşinei, ştiu cum se lucrează, mi-ar plăcea s-o folosesc pentru câteva coliere. Cu iarbă, flori de primăvară, fotografii mici, prinse înăuntru. 

Oprite în timp.

La fel ca zilele noastre împreună. Nas rece, fular roşu, ochişori, peste care torn răsină încălzită, şi-o las la răcit. Să se păstreze aşa pentru totdeauna. Amintiri de purtat aproape. Chihlimbar de dragoste.