Meniu

De fiecare dată când mergem la piaţă, Eliza e curioasă cine şi ce vinde. O iau în braţe să vadă ce e pe tarabe. Ne place să ne târgovim, strigă în gura mare uite acolo sunt struguri, la nenea ăla...,

întreabă cât costă şi zice mulţumesc.

Dacă nu mergem în piaţă şi cumpărăm de la supermarket, e şi mai bucuroasă. Mă ajută să aleg fructele şi legumele, apoi le caută pe ecranul cântarului, apasă cu degeţelul pe desenul potrivit cu ce avem noi în pungi, ia preţul şi-l lipeşte bine, aşa cum face cu abţibildurile din cărţi.

O laud că ştie mai bine decât tatăl ei care-i diferenţa dintre unele şi altele. Cum arată un mango sau un dovleac de plăcintă.

Şi ca să pot găti ce cumpărăm, gătim împreună: mama în bucătăria mare şi Eliza la bucătăria mică.

Eu fac mâncarea principală, ea e responsabilă cu desertul.

Azi în meniu, salată de fructe.

 .





Aş fi vrut să stăm la casă, să ne scoatem nasurile în straturile de ridichi sau de ceapă. Să ne scuturăm salcâmi în păr, să culegem cireşe sau zmeură în căni de lut.



Sau...(măcar) să avem ferme unde să fugim la sfârşit de săptămână.

Dar cum agricultura şi turismul nostru sunt la pământ, ştiu că n-o să trăiesc ca-n filme sau ca pe alte bloguri de prin alte părţi.

 N-o să cărăm dovleci cu roaba, n-o să facem dulceaţă de mure culese din grădina unui bun şi harnic agricultor (samaritean), nici n-o să vizităm o fermă de animale.



Dacă aş avea pământ, mi-aş face un loc de copilărit şi de ţopăit pentru toţi copiii.

Cu grajduri, cuiburi de păsări, poduri cu fân,

grădini cu flori şi stropitori, cu legume, lădiţe, lopeţi, livezi cu nuci mari şi leagăne din lemn.

Şi câte şi mai câte.



Din păcate, suntem fete de oraş, ne cumpărăm vinete şi mere de la magazinul mare.