Dragoste

Sunt dimineti in care cant prin bucatarie sau dansez in timp ce pregatesc micul dejun. Eliza ma priveste si ma intreaba ce fac. Ii raspund ca mama e bucuroasa! Si imi zambeste bucurandu-se si ea.

Oricand sunt vesela ii spun si ei si se inveseleste. Rade.

Imi spune mereu ca si ea e bucuroasa. Hainutele sunt bucuroase ca se imbraca ea cu ele, jucariile sunt bucuroase, parcul e bucuros ca mergem la el, toata lumea e bucuroasa.

Bucuria unui copil ii confera siguranta.

Cand e timpul sa invatam sentimentele? Cum le invatam? Cum le recunoastem?

Sunt copilasi minunati care nu pot citi fetele celor din jur, chipul mamei. Sunt geniali, citesc bine, picteaza minunat, calculeaza...dar nu pot deosebi sentimentele corect. Sindromul Asperger e ca un fel de binecuvantare intr-un fel. Ca un scut impotriva rautatii.

Cata nevoie am avea sa nu stim ce e invidia, ironia, furia. Sa nu le cunoastem, sa nu avem nevoie de ele...

Am avut cartonase gen montessori cu mimica diferita pentru emotii. Nu le-am folosit ca s-o invat pe Eliza, am preferat sa ne dam pe noi ca exemplu. Si intamplarile ne-au oferit destule trairi diferite din care ea a invatat.

Cel mai mult ii place bucuria. Nu vrea sa fim tristi. Nu-i plac fetele incruntate.

De cand e mica ii spun ca o iubesc.

Si-am incercat sa-i explic ca am grija de ea, ma joc cu ea, ii fac baie, ii dau sa manance, ii dau hainute curate, ii cumpar jucarii, ne plimbam...adica, o iubesc.

Acum, dupa ceva timp, vine la mine singura si-mi spune:

Imi pace de tine! Te ubesc! si ma (ne) imbratiseaza neconditionat, din tot sufletul.

Cat de repede se invata daruirea, seninatatea, deschiderea catre cel de langa tine?

Asa, ca intr-o magie scurta.

Ce exemplu as putea fi pentru copilul meu?

Cum as vrea sa-mi raspunda el intr-o buna zi?

Cand eram mici nu ne spuneam te iubesc. Eram la fel de cenusii ca si blocurile in care traiam. Ne era o oarecare jena sa ne imbratisam, sa ne spunem deschis ca ne iubim, ca tinem unul la altul. Eram o generatie fara sentimente, fara sentimente manifestate, aratate.

Filmele din adolescenta mea in care copii le spuneau parintilor te iubesc mi se pareau curajoase si minunate.

Mi-a trebuit mult timp sa am curajul de a spune asta celor din jur.

Acum imi sun fratii, imi sun parintii, prietenii si le spun ca-i iubesc. E firesc, e natural, o simt si-o spun din tot sufletul.

Cat de frumoasa e molipsirea de bucurie unul de la celalalt! Cat de usor e sa-i inveti si pe ceilalti sentimentele luminoase!

Pacat insa ca sunt atatea case in care copiii nu au ca modele decat fete triste, flamande, imbatate de vin si de uratenie, coplesite de greutati si de furie!