brioșe cu brio

Ca s-o țin ocupată, o iau cu mine la bucătărie, e bine că-i place acolo.

La prânz a făcut brioșe simple, că tot aveam o formă din silicon pe care n-am folosit-o niciodată, că e prea mică,
 și s-a gândit s-o folosească ea, mai ales că e numai bună,
 4 porții pentru fiecare câte o bucată.

Le-am mâncat în parc pe iarbă, hhhmmmm, chiar bune!

Ta-su era mândru că nu vor muri de foame în caz că vor fi singuri acasă, și-a lăudat-o:

Eliza, ți-au ieșit niște brioșe tare bune!

Mulțumesc! a mustăcit ea.
 Ba a și mâncat porția ei toată, ea care nu mănâncă dulciuri de casă. Poate că a fost muncită chiar de dânsa?

Azi nu  avrut la grădiniță. Ne-am plimbat prin parc și-am văzut lumea printr-o lentilă roșie. 

Cerul mov, florile galbene erau portocalii, Andrei indian, totul era mai frumos,

 năzdrăvana mea!

și...

Săru`mâna pentru masă!

adaptare, adaptare

dar s-o știm și noi...

Duminică am fost la teatru de păpuși, la Punguța cu doi bani.

Eliza își ia peste tot pe unde merge zânele. Are 6. Zboară pe lângă ea și lumea își întoarce capul după zumzăitul lor.

Piesa a fost slabă. Prost adaptată. Cu vocile abia auzite, cu muzica în surdină, fără multă mișcare, și-un text vai de el, sau vai de noi, cei mari, că nu mai știam cum să povestim copiilor ce se întâmplă acolo. Păi, spune povestea pe gustul lor, cum cere moșul babei un ou, și zgârcita nu-i dă, și moșul își bate cocoșul, care fuge de-acasă, și găsește o punguță pe drum.

Pune lumini și câtecele și dans. Fă piesa ușoară, să curgă de la sine, amuzantă. Fă o adaptare pentru copilași, nu pentru adulții care trebuie să prindă mesajul ascuns.
 Ei nu înțelegeau de ce sluga boierului vine și ia tot ce are baba prin curte, că așa trebuie să-i dai boierului tot ce ai tu, de ce ia acoperișul de pe casa moșului, de ce plânge moșul din cauza boierului.

Lasă doar aventura cocoșului năzdrăvan care iese din apă și din foc, fără asupriri moșiereșticomuniste inserate în adaptarea slabă.

Nu le-a captat atenția, s-au plictisit, s-au întins pe scaune, pe sub scaune, au mișunat peste tot, unii au plecat.

Eliza mă întreba de ce n-a adus cocoșul acasă multe vite pe care le-a înghițit în ograda boierului. Păi era greu să aduci pe scenă și alte păpuși animale. Recuzita e puțină și învechită. S-a umplut scena de praf când vizitiul a dat bice calului.

Al meu m-a întrebat la ieșire: ți-ar fi plăcut să fii păpușar?

Daaa, tare mult, doar pentru plăcerea de-a auzi de după cortină cum râd copiii și cum aplaudă.

Pentru că încă sunt sălile pline la teatru de animație. Păcat!

pe cai!

Caii sunt preferații ei. Azi am fost să-i vedem. Clubul Decebal de hipism are cei mai frumoși cai. Albi, negri, pătați, cu medalii, cu nume frumoase, uriași și blânzi. De ne-au plăcut și nouă și i-am mângâiat și alintat. Eliza a călărit, era emoționată, o simțeam de pe margine, a vorbit cu instructorul despre cai, ce știe ea, câte știe ea, cred că-i bătea inima ca-ntr-un galop acolo sus. 

 Andrei i-a făcut galerie încântat și a clicăit din buze, cla, cla, cla, adică așa merg caii.

Pe lângă cai, iepuri și câini, am întîlnit pisici. Multe. Ieșeau de peste tot, pisici pe garduri, la ferestre, pe sub leagăne. Bucuria lor, le-au fugărit și le-au mangaiat cât au vrut, asta ca să-și verse frustrarea că nu se pot juca cu pisica lui mamaie care e rea și-i zgârie. De câte ori întîlnim o pisică pe undeva, Eliza ne întreabă înainte: asta e blândă? nu zgârie? dacă e blândă, apoi nu mai scapă din mâinile ei.

A fost o zi împlinită.

 A fost și Ziua Pământului. Am trăit-o afară.

Ei fascinați de animale, noi relaxați la un ceai cu lămâie, reviste mondene, și zâmbetul copiilor noștri. Toate într-un saloon dintr-un hipodrom cocoțat pe un deal,

 de unde se vedea Bacăul în vale,

norii albaștri deasupra

și păduri albe departe, în spatele nostru.

cealaltă profesie...dendrolog

Parcul dendrologic de la Hemeiuși este un basm. Adevărat.

Cu sute de arbori, alei drepte, întortocheate, un lac cu sirene și-un castel. Castelul rosu.
Platani cu fructe rotunde pe cerul albastru, chiparoși, brazi, stejari roșii, aluni galbeni, plopi și mesteceni, japonezi, americani, de toate soiurile, vechi, bătrâni, foarte înalți, cu tulpină de ascuns toți patru pe după ea și nu ne găsești.

Aici s-a filmat Dumbrava minunată cu altă Lizucă și-un Patrocle.

 Păsări și iar păsări, sute de păsări. Dacă taci, le auzi.

Toți 3 liniște și pâș, pâș, doar pașii nostri.
Ghetele ei galbene înainte. Andrei gângurește ca să adoarmă de aer curat.

N-am mai văzut de mult atât frumos la un loc. Cu arcade de verde, cu tufiș ascunziș, copăcei și copaci uriași, aliniați, și căsuțe de pițigoi galbeni pe burtă. Pițăgăială de aprilie. Ca o simfonie.
Gălăgie de viață.

Dar mai ales magnoliile. Dragele mele. De te urci cu scara să le miroși. Mirosind de departe, de amețit pe sub ele, albe și roz și albe și roz, liliachiu prin aer.

Mama, asta e floarea mea preferată,
de agățat în păr negru, prințese prin iarbă, alergându-ne, bântuind mama-fiică ruinele roșii. Detalii desenate în piatră. Joacă.

Tată fotograf și Andrei splendoare în iarbă.

Momentele mele adunate să mă încânte, ca la un concurs, care pe care, florile, castelul vechi sau copiii, acum toate împreună, amețitor peste mine și pentru mine. Într-o zi de aprilie21.

De simțit viața până în adâncurile ei. Rădăcini, tulpină și ramuri spre cer. Alb, verde, poiană, îmbătare.

Azi am trăit!

DA. AM TRĂIT!