povești amestecate

Auzite la grădiniță, povestite seara la culcare de bunica, pe ici, pe colo și de mine, și a ieșit o adevărată childish philosophy,

tradițional pe firul creștinismului, modern presărată cu praf magic de zâne, de peterpani, și contopită în universul colorat al galaxiilor de care-i povestește tatăl ei,

na,

 poveste turuită în bucătărie cât eu trebăluiam ocupată, apucând să zic numai un: aha, și-un da??? și-un vai de mine! 

Doamne doamne a fost omărât pe un deal de niște oameni răi, dar el a înviat uite-așa, pac, un picioruș, pac, o mână, și gata, și s-a ridicat pe un nor la cer. Noi când zicem rugăciunea el ne aude din cer, că e bun, și noi trebuie să ne uităm în sus când îi cerem ceva.

Apoi o să vină tot din cer și o să ne ia și pe noi, dar nu poate singur, că are numai două mâini, și o să-l ajute îngerii. Ei au putere magică în aripioare.

Aha! Mai întrerup eu, cu apa curgând de-a valma peste mâini și cu ochii la ea, apoi fiecare o să aibă îngerul lui. Eu am un înger fetiță-bucuroasă, tata are alt înger și tu îngerul tău, îngerul mamă.

Și Andrei?
Întreb eu, băgată deja în abureala fairytale și bible for kids,
 Andrei nu vine cu noi?

 Ba daaa, dar bebelușii nu au îngeri, ei îi au pe mămicile lor, care-i țin în brațe și așa ajung sus la cer. Mămicile îi duc.

Și acolo o să fie tare frumos, că o să vedem planetele și stelele.

Până ajungem în ceruri călare pe îngeri, încerc să nu râd de ea, dar nici s-o împovărez cu alte patimi sângeroase sau cuie bătute în picioare, așa cum le-a povestit la grădiniță înainte de Paște. Nu cred că vede niciun sacrificiu în asta, ci doar o poveste ciudată.

Unde ar trebui să fiu eu cu toate aceste povestioare? Spălând vasele și mustăcind de îmbinarea naivă a unei povești struțo-cămilească? Sau să-i spun doar adevărul? Și care e ăla? și cum i-l povestesc? Și când? Și prin ce metode? dar sunt ele cele drepte, adevărate?

să o incuiem într-o cale drept măritoare doar de sine, cu ochelari de cal, sau să-i lăsăm liberatatea unui ecumenism de suflet, de prietenie, de empatie...

Nu știu.

Cred doar că Dumnezeu trebuie povestit copiilor doar ca o poveste frumoasă, ca un animism, panteism, ca o pace pe care o simți cu tine, cu cei din jur, ca o armonie, și să o las să descopere singură ceea ce vrea să descopere, să creadă ce vrea ea să creadă, să se întrebe, să se îndoiască, să caute. Nu asta e viața? Nu asta e frământarea noastră. Farmecul vieții?

Să aleagă ea ce simte că o face împlinită.

Azi a desenat cu cretă niște planete pe care stau îngerii. Iar prietena ei i-a spus că nu sunt îngeri în cer. N-a încercat s-o convingă, deși ea crede că așa este.

Mă bucur că e bună cu cei din jur, că știe, cel puțin știe, ce e frumos să faci, ce nu e frumos, ce-i face pe alții să sufere și nu e corect. Mă bucur că e miloasă și prietenoasă. Asta e parte a religiozității de mai târziu,
asta,
 și nu poveștile spuse de doamna educatoare că Dumnezeu a fost bătut și agățat pe o cruce, și-i curgea mult, mult sânge, apoi a murit. Dar nu era doamne-doamne, era Fiul lui doamne-doamne, care e același cu doamne-doamne. Complicat pentru ei, nu?

Sau poate că nu? !

Mă bucur că mamele sunt îngerii protectori pentru bebeluși.
Asta e frumusețea poveștilor tale, draga mea!